100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920)-dezvăluiri inedite

Tratatul de pace cu Ungaria de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920 în elegantul palat ridicat pe domeniul de la Versailles, de celebrul arhitect Jules Hardouin-Mansart, a fost un act foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria și țările vecine cu ea. „Tratatul a cuprins un preambul și 14 părți, în 364 de articole, a căror întindere acoperea 164 de pagini de tipar, in octavo. Acesta cuprindea enumerarea statelor semnatare si a împuterniciților fiecăruia.

0

De prof. dr. Florin EPURE

Tractatul de pace între puterile aliate şi asociate şi Ungaria. Protocol şi declaraţiuni, din 4 iunie 1920 – Trianon”, publicat în Monitorul Oficial, Nr. 136, București: 21 septembrie 1920, a fost redactat în limbiile engleză, franceză și italiană și a fost semnat în sala Cotelle, de 36 de plenipotențiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene din tabăra Antantei, iar 12 din afara Europei. Din Europa, semnatarele au fost: de o parte Ungaria, iar de cealaltă fostele state beligerante – Franța, Marea Britanie, Italia, Portugalia, Belgia, Muntenegru, Grecia, România, și cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia și Regatul sârbo-croato-sloven, cum s-a numit inițial Iugoslavia. Dintre țările extraeuropene, au semnat tratatul: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama și Thailanda (în text, Siam).

Delegația română pentru semnarea tratatului cu Ungaria a fost condusă de doctorul Ion Cantacuzino. La Paris, a fost însoțit de Nicolae Titulescu (a semnat documentul după dr. Cantacuzino), Vaida Voievod, Dimitrie I. Ghica, Mihai Ciucă, colonelul Toma Dumitrescu, Caius Brediceanu.

Ce a atras atenția, a fost faptul că guvernul ungar a desemnat doi reprezentanți mediocri care nu jucaseră decât roluri subalterne în viața politică de până atunci a Ungariei:Ágost Vitéz Benárd și Alfred Thordai Drasche-Lázár.

Tratatele din 1919-1920 confirmau noile raporturi de forţe din Europa şi desemnau o nouă hartă politică a bătrânului continent, care corespundea mai bine decât în trecut repartizării naţionalităţilor şi revendicărilor identitare ale popoarelor, dar nu aduceau nici o soluţie la profunda zdruncinare a structurilor – economice, sociale, politice, instituţionale – pe care războiul le provocase sau le accelerase.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon, de la 4 iunie 1920, Marele act de autodeterminare de la 1 Decembrie 1918 s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor Puterilor Aliate şi Asociate ca un drept istoric inalienabil al naţiunii române. Cei care au fost în Palatul Trianon în acea zi de 4 iunie 1920 și au semnat Tratatul au rămas în istorie. Tot în istorie au rămas și cei doi delegați care au reprezentat Ungaria cu această misiune ingrată pentru compatrioții lor.

Pentru unguri, Tratatul de la Trianon este considerat și astăzi un dezastru, un moment al istoriei demn de comemorat; echivalentul Bătăliei de la Mohács (29 august 1526), când forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea, au fost învinse de armatele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul. Victoria otomanilor a dus la dispariția regatului medieval maghiar de pe harta Europei.

Delegații români:

Ion Cantacuzino (1863-1934) a fost un medic și microbiolog român, profesor universitar, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimental și membru al Academiei Române. S-a născut la 13/25 noiembrie 1863 în București. Tatăl său, Ion Cantacuzino, a fost ministru în timpul lui Cuza. A urmat Liceul Louis-le-Grand din Paris (1879-1882). După bacalaureat, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Litere și a devenit licențiat în filosofie (1885), când s-a întors în țară pentru a face serviciul militar. Va continua studiile universitare la Paris, Facultatea de Științe naturale (1886). În anul următor s-a înscris la Facultatea de Medicină. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină și lucrează la Institutul Pasteur din Paris ca asistent al savantului rus Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. În anul 1901 este numit profesor la Catedra de Medicină Experimentală a Facultății de Medicină din București. Ocupă funcția de director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca „Institutul de Seruri și Vaccinuri” (1921), care astăzi îi poartă numele, a Laboratorului de „Medicină Experimentală” (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate.

Doctorul Cantacuzino a activat pe lângă misiunea medicală franceză și pe lângă Generalul Berthelot. A organizat Serviciul de apărare sanitară în timpul războiului (1916-1918). Pe parcursul anului 1919 a ținut conferințe la Paris pentru apărarea drepturilor istorice ale României asupra provinciilor românești. Pentru această activitate a primit Medalia de Aur a Recunoștinței Franceze. În 9 decembrie 1919, a participat la Conferința de la Paris, unde s-a semnat clauza asupra minorităților, clauză prevăzută în Tratatul cu Austria, care a acceptat noile frontiere ale României Mari. În februarie 1920, a fost numit Ministru de Stat în guvernul Alexandru Vaida-Voievod. După demiterea guvernului de către Regele Ferdinand, Profesorul Ioan Cantacuzino a fost cel care a condus delegația română pentru semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920).

Profesorul Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena și Bordeaux. S-a stins din viață la 14 ianuarie 1934, la vârsta de 71 ani.

Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost un diplomat, jurist, profesor, membru titular al Academiei Române, om politic și de stat român. S-a născut la 4/16 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu şi a Mariei Urdăreanu. Nicolae şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti (jud. Olt). Studiile gimnaziale le-a făcut la Pensionul de băieți „Jules Javet” din Craiova, iar examenul de absolvire cu certificate l-a susţinut la Şcoala Obedeanu. A urmat liceul „Carol I” din Craiova. A obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit Facultatea de Drept. A devenit doctor în drept civil, la Paris, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën(1905).

În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează în Consiliului Naţional Român, ai cărui membri propagau, în opinia publică internaţională, dreptul poporului român la unitatea naţională. A primit prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

Nicolae Titulescu a semnat, în calitate de prim-delegat, Tratatul de pace cu Ungaria (1920), prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.

Câţiva ani mai târziu, de la semnarea documentului, Titulescu declara: „Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa Păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propa­ganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferinţei Păcii”. Titulescu mai spunea: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări.

Nicolae Titulescu a ocupat de trei ori poziţia de Ministru al Afacerilor Externe în perioada 1928-1936. În toamna anului 1930 este ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcţie, un lucru care nu era conform uzanţelor. Este ales membru în Comisia de Arbitraj de la Haga (1930).

Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire, Titulescu trece la cele veşnice, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton. După mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, în 14 martie 1992, rămăşiţele sale pâmânteşti au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, conform dorinţei testamentare.

Delegații maghiari:

Ágost Vitéz Benárd (1880-1968) a fost un medic, politician creștin-socialist și diplomat. S-a născut pe 3 ianuarie 1880, la Budapesta. Tatăl său a fost un consilier ministerial, care a primit titlul nobiliar de „Szilvágyi” și stema ungară de la regele maghiar Francisc Iosif. Ágost a studiat medicina la Piaristia, după aceea funcționând ca medic internist și chirurg. A fost medic militar pe frontul de luptă din Primul Război Mondial, cu gradul de colonel de infanterie.

Atunci când regele Carol a fost silit de comuniști să renunțe la tron și s-a proclamat Republica Sovietică Maghiară, Benárd a fost capturat a doua zi și condamnat la moarte. El a scăpat de execuție și s-a alăturat forțelor locale contrarevoluționare maghiare de la Viena, dar în același timp a început să se înarmeze împotriva comuniștilor de acolo, în Austria. A devenit membru al mișcării socialiste creștine din Buda, iar după prăbușirea Republicii Sovietice a fost numit director al Fondului de asigurări pentru muncă, iar după formarea guvernului husar a devenit secretar administrativ al Ministrul Muncii și Ocrotirii sociale al Ungariei; ministru în același minister, în guvernele Simonyi-Semadam și Pál Teleki. Între 1920 și 1922 a fost membru al Adunării Naționale KNEP, iar la alegerile Adunării Naționale din 1922, a fost pe listă cu programul Taberei de unități creștine.

Cel mai semnificativ act politic al său a fost semnarea Tratatului de pace, ca Ministru al Muncii și Ocrotirii Sociale. La cea de-a zecea aniversare de la semnarea păcii, în 1930, Benárd a rememorat acel moment: „Am fost întâmpinați în tăcere tăcută și ne-am ocupat locul în mijlocul adunării generale. Președintele Millerand a anunțat semnarea tratatului de pace de către delegații maghiari. Maestrul de ceremonii întâi a venit la mine și mi-a cerut să semnez pacea: – Prenez place, Excellence! – Merci beaucoup, monsieur!, am răspuns, în timp ce am refuzat politicos penele care mi-au fost înmânate și, aproape fără să privesc, am semnat tratatul de pace cu un stilou moale ruginit găsit pe masa hotelului și adus cu mine, apoi am pus sigiliul de pe inelul de familie. Apoi am lăsat stiloul pe masă. Prin tot comportamentul meu, am vrut să arăt că nu acordam nicio importanță semnăturii pe care am fost forțați să o semnăm, că nu era un act solemn, ci unul personal și în primul rând, nu al națiunii mele și, prin urmare, un act neobligatoriu umilitor pentru mine. Mi se pare imposibil ca o singură persoană maghiară să fie legată de această semnătură“.

După semnarea tratatului, Benárd a rămas membru al Cabinetului Teleki până la prăbușirea acestuia. După ce nu a mai fost invitat să intre în guvernul Bethlen, Benárd a devenit redactorul șef al ziarului de dreapta „Nép”. În 1924 s-a retras din partidul Wolff. Odată cu formarea guvernului lui Gyula Gömbös, a revenit în politica de partid și s-a alăturat Partidului Național de Unitate, unde a obținut merit în activitatea organizațiilor de la Buda. După izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, s-a retras din viața politică. Benárd a murit la 22 iunie 1968, la Balatonkenese, la vârsta de 88 ani.

Alfred Thordai Drasche-Lázár (1875-1949) a fost un scriitor, politician și diplomat maghiar. S-a născut la 15 iunie 1875, în Dorog, înt-o familie de industriași. Din 1900 a lucrat ca raportor al prim-ministrului. În 1904 a trecut examenul de diplomă la Ministerul Afacerilor Externe. A devenit șef al biroului prim-ministrului din 1913, iar din 1914 a preluat și biroul de presă unde a ajuns șef cenzor.

În iunie 1920, a fost numit ambasador extraordinar și ministru responsabil, în această calitate semnând Tratatul de pace de la Trianon. Și-a continuat cariera diplomatică până în 1922. Din 1930 a fost președinte al Companiei de Turism IBUSZ, iar din 1932 a fost director al sindicatului ziarelor de la Budapesta. Ca scriitor, Drasche-Lázár a apărut în mai multe reviste naționale, iar în 1917 a obținut un succes cu romanul său „Testul de foc“. A scris mai multe piese de teatru, care au fost jucate de teatrele din Budapesta și Bratislava. A emigrat în 1944, în Meyerhofen (Austria), unde a și murit, la 28 august 1949, la 74 ani.