A murit un om. Remarcabil economist la viaţa lui. Profesor, jurnalist, politician, câte puţin ministru al reformelor. Invitat la televiziuni, dacă nu seară de seară, oricum cu o cadenţă uşor de remarcat. Le zicea într-un fel ieşit din matcă, luat la ochi de cine trebuie. A apărut în climatul postdecembrist cu o a anume teorie punctual argumentată pe sute de pagini, sucite şi răsucite pe toate feţele. I-au căinat sfârşitul gazetari, oameni de partid, europarlamentari, foşti colegi de platou. Evocându-l, o doamnă în negru nu şi-a putut reţine lacrimile. N-am fi luat seama dacă nu s-ar fi repetat cu obstinaţie un cuvânt pe cât de banal, pe atât de insolit într-o faună delirantă: „om”. „A fost un om”. De aceea am pus în capul trebii ştirea. Mai mult, „a fost un mare om”. Şi încă: „un român”, ceva care de la un timp a cam început să ne pună pe gânduri. Un „mare român”, un „român adevărat”, un „patriot”. După tot ce a scos la mal ideologia comunistă, a mai vorbi de patrie este ca şi cum ai vorbi de o ciupercă necomestibilă. A fi patriot ar fi totuna cu a fi extraterestru. În loc să reformulăm, să reformăm, să ştergem colbul, preferăm din inerţie să aruncăm la coş. De-am fi, aşa iuţi de mână, baschetbalişti olimpici! Până să îndemne la oştire, un general în rezervă îi sfătuieşte pe următorii voluntari să înveţe istorie. Parte dintre tineri se întreabă retoric: „ce să apărăm?, să se apere ei!”. Păi, patria ar fi de apărat, dar „ce e aia?”, „fantoma care ne-a pus pe fugă?”. A suit la ceruri un om, un român normal la cap, un patriot, fără ca el să se fi lăudat cu aşa ceva. Unii cred că a fi patriot nu mai concordă, e destul să fii european, s-au şters graniţele. S-or fi şters, şi bine că s-au şters, în beneficiul circulaţiei libere, dar ţările botezate din naştere au rămas. Membre ale Uniunii Europene, în plan mai larg ale Alianţei Nord-Atlantice. European şi patriot nu sunt termeni opozanţi. Câteodată, trebuie să laşi deoparte copacul abia înverzit al suveranismului şi să vezi pădurea europeană de toate culorile şi glasurile. Este locul comun, aplatizat, în care a fi patriot se confundă de unii cu a fi de-ai lui Caţavencu. Dacă spui femeii iubite că o iubeşti, eşti bine îndrăgostit. Dacă spui ţării, să mai vedem. Eşti ipocrit. Suntem uimiţi de faptul, aflat la îndemâna oricărui dregător, că cineva drag nouă a trăit, a scris şi a vorbit ca patriot. Pe el, pe dregător, ce îl împiedică să fie un bun român fiind totodată bun european? Şi bun european fiind totodată bun român? În plină campanie electorală, şi încă una la patru mâini, se vorbeşte până la saturaţie de trădători de ţară, de corupţi şi vânduţi străinătăţii. Acelei străinătăţi în care se înghesuie chiar progeniturile făcătorilor de bine. Ale făcăturilor de bine.
