Odată cu primele alegeri democratice în postcomunism, ne-am trezit cu aleşi în conotaţie electorală. I-am extras la cabine pe cei mai buni dintre cei buni, pricepuţi şi loiali, pe umerii cărora ne-am pus toată nădejdea. Iar cei ajunşi în Parlament s-au apucat de treabă, fără şovăire. Pe vârfuri, în mass-media s-a trecut la sintagma „aleşii neamului”, iar unora li s-a suit la cap. Aleşi, adică, aşa cum se spune în dicţionar, deosebiţi, distinşi, selecţi. „Aleşi pe sprânceană”, adaugă Şăineanu în al său Dicţionar universal al limbei române. De-aici, până la îndumnezeire, dacă nu te mănâncă sfinţii, nu mai e decât un pas mic pentru cei selecţi. În cazul parlamentarilor noştri, mesianismul şi misionarismul şi le-au dedus într-o cheie ca mod de viaţă la care nu se ajunge nici cu prăjina. Lihniţi după înavuţire, tupeişti, gomoşi, îngroşând obrazul şi înconjurându-se de lux, de pipiţe, de averi. Iată cu ce alineat, stors din Scriptura postcomunismului neaoş, ne-a blagoslovit prim-ministrul Marcel Ciolacu, aflat în vizita de cucernicie la Vaslui: „Facem politică pentru România, pentru români, şi facem politică în primul şi în primul rând pentru că Dumnezeu ne-a ales să facem acest lucru”. Spiritul divin impregnat în natura umană se vede treaba că a funcţionat ca la poruncă ori de câte ori ştampila binecuvântată şi-au aplicat-o cu de la ei putere. Dar câtă trudă şi pe cel de sus! Dintr-o sursă apostolicească nu prea rafinată, Domnului i s-a părut că PSD, până la a se identifica formal ca parte a Alianţei, căuta să vândă ungurilor Transilvania, cum pe vremuri neoliberalul Tăriceanu le lăsa pe mână Moştenirea Gojdu. Tot PSD, alintat „ciuma roşie”, se lansase tam-nisam, cu premierul de atunci, în afaceri cu „nişte evrei”. Asta pentru că Dumnezeul vocalizelor nu dă cu parul cât dă cu gura. Într-adevăr, şefului i-a venit sau i s-a insuflat o idee paradisiacă. Să termine cu opoziţia care şi aşa toacă frunză la câini când nu coregrafiază „Pinguinul” în Piaţa Victoriei. Să fie Coaliţie! – a poruncit. Şi s-au aprins toate becurile de milioane din fosta Casă a Poporului. Nu încape vorbă, PSD şi PNL sunt ca încrengătura dintre vulpe şi lup. N-are a face, nu e timp de schisme ideologice când naţiunile se pregătesc de război ca să fie pace. Când ai NATO pe bătătură, „într-o direcţie pozitivă pe termen lung” (Frank Wisner), nu te poţi complace într-o postură de alde mână întinsă. Să nu te îngrijorezi de cum s-a umflat datoria externă până la peste 176 de miliarde de euro? Numai în lunile ianuarie şi februarie, guvernul PSD-PNL s-a împrumutat, pe spezele unui Rai fără resurse, de aproape 7 miliarde de euro. O dependenţă mereu în extensie a României faţă de finanţarea externă, când toţi miticii de pe la colţuri vântură suveranismul ca pe un ciur de grăunţe.
