Septuagenar din 29 iulie, marele handbalist Radu Voina, campion mondial cu naţionala României în 1974, la care se adaugă argintul olimpic din 1976 şi cele două medalii de bronz olimpic 1972 şi 1980, pune prezentului o întrebare de bun simţ. Cum a fost posibilă prăbuşirea ca de meteorit a disciplinei sportive în care România dădea ora exactă până şi în stratosferă, învingând gravitaţia? Unul dintre drepturile fundamentale de care poate face uz orice om liber este dreptul la cuvânt. Ceea însă îi lipseşte respectivului cuvântător este cadrul instituţional. Altminteri, ca la bâlci, el vorbeşte, el aude. Scurtul interviu pe care i l-a luat televiziunea publică lui Radu Voina a semnificat ceva, dar nu totul. Aţi auzit dezbătându-se vreodată în grădinile Academos ale FRH spinoasele probleme ale fenomenului din arealul său? Cum de a fost posibilă o degradare în ultimul hal, ca de la mareşal la răcan, acolo unde adversarele României cădeau ca spicele de securi lovite? Aţi auzit de vreun demers în această privinţă al vreunui ministru ai sportului, din lungul şir de miniştri de după 1990, mai mult pârâţi decât legitimi? Un cuvânt bătut pe avers şi revers până s-a aplatizat, dar care şi aşa încarcă simptomatic lexicul, e „transparentizare”, transparenţa, adică, în limitele de bună-cuviinţă ale limbii române. Despre ce „transparentizare” poate fi vorba în cauza ridicată de maeştrii emeriţi ai sportului de odinioară? „Suntem zece inşi care ne mai întâlnim, mâncăm împreună, discutăm şi ne simţim admirabil”, se confesează Radu Voina celor ce au prins vremurile când handbalul nostru de băieţi dicta pe mapamond. Cornel Penu, Mircea Grabovski, Gabriel Kicsid, Ştefan Birtalan, Cristian Gaţu, Roland Gunesch, Ghiţă Licu, Radu Voina ş.a., antrenaţi de Nicolae Nedef, deveneau pentru a patra oară cei mai buni handbalişti din lume. Stăteau la coadă în spatele României: RDG, Iugoslavia, Polonia, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Ungaria, Danemarca, RFG, Suedia, Bulgaria ş.a.m.d. până la locul 16. Au trecut 46 de ani, iar spaţiului dintre semicercuri în care ne zbatem continuă să-i lipsească azimutul. Unde ne sunt jucătorii, unde echipele? Să vedeţi tapaj, rememorează nişte fapte Radu Voina. România pierduse o finală, cu naţionala Uniunii Sovietice, şi se alesese, ce ridicol, doar cu medalia de argint! Pe măsura izolării României, am rămas de căruţă în domeniul informaţional, economic, tehnologic, apoi cultural, artistic şi sportiv. Generaţia care trebuia să predea ştafeta, aurită, într-adevăr, nu a mai avut cui, între ea şi generaţia care o aştepta la cotitură se instalase hiatusul. Unul tragic pentru cine vrea să înţeleagă. Ne gândim, în plus, la decăderea gimnasticii feminine. Aşa e când nu vezi bârna din ochii tăi.
