Cu excepţia TVR3, ziua de 9 mai, zi istorică, a fost ignorată pe micile ecrane, la care tot românul se uită până adoarme. La 9 mai 1877, în faţa celor două camere ale Adunării reprezentative, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, a dat glas cunoscutei proclamaţii de care şi astăzi ne aducem aminte: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare, suntem o naţiune liberă şi independentă!”. Se vor găsi „cestiuni importante la ordinea zilei” oricând, ceea ce nu înseamnă că toţi ne-am născut azi-dimineaţă. Fără a epata, ni se „recită” din Nicolae Iorga: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”. Tăcerea televiziunilor, cele mai multe particulare, supuse ratingului, are o explicaţie, la limită, am putea spune. Proclamaţia şi legea adoptată de legislativ pe 9 mai au fost contrasemnate de Carol I pe 10 mai. Oficial, România sărbătoreşte Ziua independenţei naţionale începând din 2022, ca şi cum actul proclamaţiei de la ‘77 nu a fost oficial. Iniţiatorii Legii 180/2021 susţineau că trebuie restabilit adevărul istoric şi reluată tradiţia ca atare din anii 1866-1947, când pe 10 mai era sărbătorită Ziua Naţională a României, mutată de comunişti, prin poruncă rusească, pe 23 august. Dar cu 1 decembrie ce-au avut?… Imediat după 1990, adepţii reşapaţi ai monarhiei au bătut fierul astfel încins ca ziua de 10 mai să ia locul zilei de 1 decembrie, fie şi pentru că iarna nu-i ca primăvara. Lucrurile s-au oprit la mijloc, din 1990 Ziua naţională a revenit prin lege unei zile când pot crăpa pietrele de ger, iar 9 mai a trecut pe locul 2. Chiar pe locul 3, estompată de 9 mai 1950, data creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită Uniunea Europeană, altfel spus Ziua Europei. Iar de-aici, avem o altă perspectivă istorică. Dar acest lucru, la care subscriem în postură de ţară membră cu drepturi depline a UE, nu şterge ziua de 9 mai 1877, al cărei reper nu se reportează contabiliceşte de către patrioţi „nostalgici”. Nicolae Bălcescu, de exemplu, nu a încetat să fie actual: „Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, iar prezentul şi viitorul ajută să ştim cine suntem, de unde venim. Ne dezvăluie trecutul, ne arată parcursul înaintaşilor noştri, greşelile lor, trecutul cu bune şi rele. Aşa putem învăţa că suntem un popor greu încercat, dar plin de resurse”. Nu puţini istorici rămân la ideea că, între atâtea evenimente care se înghesuie pe 9 mai, cel mai important este şi trebuie să rămână independenţa României. Care, subliniat, nu reprezintă altceva decât idealul de veacuri „pentru care s-au luptat marii voievozi ai noştri, pentru care s-a vărsat atâta sânge românesc prin toate văile ţării, sute de ani”, cum atât de sugestiv se exprima „poetul ţărănimii”.
