Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Minunată este taina lui Dumnezeu Care, din nemărginita Sa iubire de oameni, la „plinirea vremii” (Galateni IV, 4), prin Întruparea Fiului Celui Întâi-născut din veci din Tatăl, ne-a deschis calea către Împărăţia Cerurilor, odihnind în sufletele noastre „pacea care covârşeşte orice minte” (Filipeni IV, 7). Mântuitorul Hristos Se face dar al lui Dumnezeu pentru lume, ca prin El lumea să se mântuiască (Luca II, 10-11) şi să primească viaţa veşnică: „Dumnezeu pe pământ a venit şi omul în cer s‑a suit. Toate s‑au unit dumnezeieşte. S‑a făcut trup ca să Se sălăşluiască între noi“.
Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (I Timotei III, 16) şi îngerii slăvesc Naşterea Sa, păstorii se închină şi făptura se bucură! Întruparea Fiului lui Dumnezeu este prilej de mare bucurie pentru toată creştinătatea şi făptura. Pogorându-Se pe pământ, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, „Cel fără de ani” a fost întâmpinat de puterile îngereşti cu slavoslovia păcii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca II, 14).
Cerul şi pământul s-au umplut de slava Celui neîncăput, însă adâncă şi de nepătruns este minunea Naşterii Mântuitorului Hristos. Pruncul născut în ieslea Betleemului este Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, „chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Coloseni I, 15), întru Care „locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni II,9). Este Cel în Care, prin Care şi pentru Care a fost făcută lumea întreagă căci, „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan I, 3-5). În Hristos, umanitatea şi dumnezeirea se unesc într-o armonie desvârşită. Înfăţişând modul în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „Cuvântul lui Dumnezeu fiind întreg fiinţă deplină (căci era Dumnezeu) şi întreg ipostas neştirbit (căci era Fiu) compunându-Se prin zămislire negrăită, S-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat; şi prin această taină făcându-Se cu adevărat om întreg, în chip neschimbat. Căci trupul era al Fiului şi după trup era cu adevărat Dumnezeu pătimitor împotriva păcatului”.
Dreptmăritori creştini,
Mântuitorul Hristos a cuprins omenirea în viaţa Sa şi i-a oferit posibilitatea de a se îndumnezei: „Cuvântul de viaţă făcător al lui Dumnezeu S-a sălăşluit în trup, l-a prefăcut pe acesta în propriul Său bun, adică în viaţă şi l-a arătat, prin adaos, după raţiunea cea negrăită a unirii Sale cu trupul, de viaţă făcător, precum este El Însuşi prin fire. De aceea trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtăşesc de El. Căci, când vine în cei muritori, alungă moartea şi scoate stricăciunea, având în Sine puterea care desfiinţează stricăciunea în mod desăvârşit”. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a făcut Părtaş al firii omeneşti pentru ca noi să devenim „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (II Petru 1, 4).
Slăvitul Praznic al Naşterii Domnului este începutul mântuirii noastre, pentru că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16) şi arătarea tainei celei din veac, căci „Cel netrupesc a intrat în trupul cel văzut şi stricăcios, pentru ca fiind văzut să mă înveţe şi, învăţându-mă, să mă povăţuiască spre ceea ce nu se vede”.
Pentru aceasta, „să se veselească cerurile şi să se bucure pământul” (Psalmul XCV,11) la chemarea lui Dumnezeu de a ne împărtăşi din darurile cele cereşti şi din iubirea Preasfintei Treimi, din bucuria îngerilor şi a oamenilor care au fost părtaşi la taina dumnezeiască ce a izvorât bucurie sfântă şi pace în sufletele tuturor: „căci Prunc S-a născut, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii” (Isaia IX, 5-6). Naşterea Domnului aduce cu sine totodată „lumina cunoştinţei” care se revarsă din taina iubirii lui Dumnezeu pentru lume şi, de aceea, se cuvine să umblăm „întru înnoirea vieţii” (Romani VI, 4), spre a ne face „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru I, 4). Venirea Fiului lui Dumnnezeu în lume este ca o oglindă a bunătăţii şi a dragostei întrupate, în care, omul privind, îşi poate vedea rănile sufletului, dorindu-şi vindecarea.
Fiorul tainic şi bucuria cerească a prezenţei Mântuitorului Hristos, prin Întruparea Sa, în cetatea Betleemului, ne călăuzeşte spre comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu lumea întreagă: „Cerul şi pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos – spune o cântare a Praznicului. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta şi noi lăudându-L, să-I strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pacea pe care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă Ţie!”.
Fiul lui Dumnezeu a primit în chip smerit naşterea trupească pentru a ne dărui naşterea duhovnicească, înfierea prin har (Galateni IV,6; Romani VIII, 15-17) şi ne cere la acest ceas al sărbătorii să ne lăsăm cuprinşi de taina coborârii Sale la noi, căci: „Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, a trimis nouă pe Îngerul sfatului cel mare, dăruindu-ne pace”, întrucât „El este pacea noastră” (Efeseni II, 14-16) şi „Cel Ce stăpâneşte pacea”. Prin Întruparea Sa, Domnul a rupt legătura păcatului şi a vădit dragostea lui Dumnezeu, făcându-Se nouă pildă a smereniei şi a curăţiei minţii şi inimii. De aceea, sufletele noastre pătrunse de nesfârşita iubire dumnezeiască trebuie să strălucească în faţa Cuvântului lui Dumnezeu ca nişte făclii ale iubirii noastre şi a buneivoinţe între oameni, aducătoare de pace sfântă şi bucurie negrăită, râvnind totdeauna binele, ca cei care am cunoscut pe Dumnezeu şi am fost cunoscuţi de Dumnezeu: „cercetatu-ne-ai pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul”.
Fără această legătură de iubire şi de comuniune, omul se îndepărtează de Dumnezeu, se înstrăinează de Creatorul şi Mântuitorul său. Înstrăinarea, închiderea egoistă în sine, duce la răcirea relaţiilor spirituale ale omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, la dezbinare şi ură, la afundarea sufletului în păcat şi, în final, la moartea sufletească. Omul nu trebuie să se mărginească la propria persoană, să fie indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său, ci să-şi umple potirul inimii sale cu dragostea jertfelnică ce izvorăşte din bucuria pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu prin Naşterea Sa.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
În această perioadă de încercare pentru întreaga lume este nevoie de mai multă nădejde, de mai multă rugăciune şi de mai multă încredere în puterea milostivă a lui Dumnezeu Care orânduieşte toate spre folosul nostru duhovnicesc şi Care Şi-a arătat bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi purtarea Sa de grijă. Iconomia dumnezeiască este, în acelaşi timp, o revelaţie şi o taină, o revelaţie a disponibilităţii lui Dumnezeu faţă de om, dar şi o taină a parcursului omului în comuniunea cu Sfânta Treime: „Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, pe Îngerul Sfântului Tău celui mare, dăruindu-ne pace, L-a trimis nouă, povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei”. Luminatul praznic al Naşterii Domnului este sărbătoarea păcii în care Fiul lui Dumnezeu a restabilit comuniunea între ziditor şi făptura mâinilor Lui, dar şi o sărbătoare a nădejdii, o firidă a harului în care aşezăm candela faptelor noastre de zi cu zi şi le înfăţişăm Domnului Hristos. De aceea, ne rugăm ca Mântuitorul Hristos „să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire (…) şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni III, 17.19).
Taina începutului mântuirii noastre ne încredinţează de faptul că fiecare dintre noi suntem chemaţi să primim pacea de la Mântuitorul Hristos, spre a participa, anticipat, la Împărăţia lui Dumnezeu care este prezentă în inimile celor credincioşi şi care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani XIV, 17). Căutarea acestor lucrări departe de Hristos este osteneală în zadar, pentru că, învaţă Sfântul Petru Damaschinul, „sufletul are pace cu Dumnezeu când are pace cu sine însuşi şi se face întreg după voia lui Dumnezeu”. Pacea este binecuvântare de la Dumnezeu, este „roadă adevărată a Duhului”, este un dar mare şi sfânt care trebuie preţuit şi cultivat. Pacea este o lucrare dumnezeiască, roadă a Duhului Sfânt în lume, împreună cu dragostea şi bucuria (Galateni V, 22) şi, de aceea, vă îndemnăm să „căutaţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei XII, 14). Dumnezeu ne cheamă să ne manifestăm iubirea faţă de El şi faţă de semenii noştri, aşezând în inimile noastre lumina cunoştinţei din taina Întrupării celei mai presus de minte.
Măritul Praznic al Naşterii Domnului ne aşază întru legătura păcii nesfârşite a lui Dumnezeu, cu totul deosebită de cea atât de fragilă şi limitată a lumii, ea însăşi aflată înlăuntrul hotarelor stricăciunii şi ale morţii, însă şi aceasta (pacea lumii) este „un lucru care trebuie să ne preocupe pe toţi. Aceasta fiindcă nu trebuie să ne bazăm pe alţii să facă pace în timp ce noi nu ne dăm niciun interes în acest sens”. Pentru a fi „făcători de pace”, trebuie să dobândim şi să păstrăm mai întâi în inimile noastre pacea lui Dumnezeu, conştienţi fiind că, întocmai ca şi dragostea, aceasta nu se sfârşeşte şi nu cade niciodată, „transcende stricăciunea şi moartea. Este pacea desăvârşită a comuniunii personale, a iubirii şi jertfei de sine”.
Oamenii care vor „urmări calea păcii, dincolo de orice, vor urni şi pe alţii în căutarea ei, vor înlătura ura deşartă şi vor înceta de a se mai învrăjbi, ştiind că pacea e atât de preţioasă, încât pentru aceasta S-a coborât Domnul din cer pe pământ şi a răscumpărat pe om; din bogat ce a fost şi Stăpân al lumii întregi, nimic nu a găsit vrednic să fie preţuit decât această pace, pentru care Şi-a vărsat sângele. Iar întrucât a văzut că în întreaga lume a celor zidite nu se afla nicio făptură care să fie vrednică de pacea şi de împăcarea pe care le-a adus, Domnul a făcut o făptură nouă din sângele Său, făcându-Se prin aceasta şi Împăciuitor, şi „Domn al păcii”. De aceea, credincioşii, care se închină Acestuia, ce altceva ar trebui să facă pentru a-şi împăca trebuinţele lor, decât să ajungă „făcători de pace” între oameni?”. De aceea ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „trăiţi între voi în bună pace” (I Tesaloniceni V, 13).
În pacea lui Dumnezeu suntem îndemnaţi să-L întâmpinăm pe Mântuitorul Hristos Cel născut trupeşte în ieslea Betleemului, însă suntem îndemnaţi şi să ne înălţăm sufleteşte, prin credinţă şi fapte bineplăcute Părintelui Ceresc, căutând să aşezăm în inimile noastre şi ale celorlalţi iubirea de Dumnezeu şi de semeni, pacea şi bunăvoinţa, să aşezăm în noi simţirea „care era în Iisus Hristos” (Filipeni II, 5), sfinţindu-ne vieţile şi trăind ca „împreună lucrători cu Hristos” (II Corinteni VI,1).
A ne închina întreaga viaţă lui Dumnezeu înseamnă a trăi permanent, ziua şi noaptea, înaintea Lui şi împreună cu El, iar acest lucru nu-l putem face decât în taina rugăciunii, pe care Sfântul Ioan Scărarul o numeşte „însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu”. Astfel, omul ajunge să-şi trăiască viaţa, „ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar”, cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul. Raportându-se neîncetat la Creatorul său, omul credincios caută să ajungă asemenea Lui, dobândind îndumnezeirea prin har şi, în acelaşi timp, printr-o iubire tot mai cuprinzătoare, omul intră în comuniune cu semenii săi. Inima celui care se roagă ajunge ea însăşi să fie iubitoare, ca a unuia care se închină Celui Care este Iubirea şi ne-a dăruit pacea.
Simţind iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, primim în inimile noastre în chip firesc imboldul de a-i ajuta spiritual şi material pe oamenii afectaţi de diferitele lipsuri, pe copii şi bătrâni, pe cei bolnavi şi săraci, pentru ca Sărbătoarea Naşterii Domnului să fie, pentru toţi, un prilej sfânt de comuniune în iubirea Fiului lui Dumnezeu Născut în ieslea Betleemului, şi „prin El avem apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni II, 18). Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi, ca oameni. Ajutorarea semenilor reprezintă chipul strălucit prin care arătăm recunoştinţă Părintelui Ceresc pentru bogăţia darurilor împărtăşite, nesfârşita Sa purtare de grijă, dar, mai cu seamă, la acest slăvit Praznic, posibilitatea ca omul să poată participa, prin îndumnezeirea sa, la viaţa divină, să se împărtăşească cu Dumnezeu. „Pe cel care era întors de la Dumnezeu – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – şi-L supărase din pricina neascultării şi a mulţimii de păcate, l-a aşezat Hristos iarăşi în faţa Tatălui aşa cum este în Sine, şi cum era în cel dintâi”.
Mulţumirea este capacitatea persoanei de a se deschide spre comuniunea liberă cu Mântuitorul Hristos, prin Duhul Sfânt, după modelul comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi şi, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după nenumăratele şi nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să ştie să-I mulţumească pentru binefacerile primite”.
Cu acest prilej, vă reamintim faptul că Biserica noastră a rânduit ca la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, în fiecare locaş de cult, să se înalţe rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile primite în anul ce a trecut, dar şi de cerere, pentru a primi binecuvântarea dumnezeiască în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou în care vom intra.
Totodată, vă facem cunoscut, că, în urma Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2023 a fost declarat ca „Anul omagial al pastoraţiei persoanelor vârstnice” şi „Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti (psalţi)” în Patriarhia Română.
Cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, a Noului An şi a Botezului Domnului, rugăm pe „Dumnezeul nădejdii să vă umple pe fiecare dintre voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani XV, 12-13).
La mulţi ani cu mântuire şi un An Nou binecuvântat!
Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,
† Varsanufie – Arhiepiscopul Râmnicului