Mihai Cranta este un scriitor craiovean cunoscut mai degrabă în mediul literaturii imaginarului – science fictionul – în care activează de peste 30 de ani, scriind, traducând sau administrând destinele fostului cenaclu „Victor Anestin”, actualul club „SFVA”, al cărui preşedinte este. Recentul său volum liric (Editura Grafix, 2021) vine ca o surpriză pentru toată lumea, mai ales că nu mai departe de anul trecut autorul şi-a lansat primul roman SF – „Păstrătorul” (Editura Pavcon 2020), iar aşteptările cititorilor erau îndreptate spre proza sa.
Aşa cum se trădează chiar din titlu, autorul nu se ia foarte în serios şi, asemenea unei colecţii de iubiri boeme, volumul este o culegere de poeme mai vechi (unele de peste 30 de ani) şi mai noi, trădând mai degrabă redescoperirea momentelor nostalgice decât grija pentru o poezie inedită şi conceptuală. Dar, pentru o lectură de vacanţă, este un volum ideal.
Poemele tratează teme diverse, de la grave reflecţii asupra vieţii sau a vârstei până la zburdalnice şi vesele jocuri de cuvinte – „Au fost nebune, aspre, arţăgoase,/ Mirifice, superbe, graţioase,/ Pline de lacrimi şi angoase,/ Iubiri placide, iubiri focoase…/ Cu mult sublim şi nebunie,/ Cu egoism şi nestatornicie…/ Iubiri boeme, de bere şi alune…/ Toate iubirile mele au fost bune.” (Iubirile mele…?)
Alteori sunt simple impresii, reflectate fie în imagini picturale – „Album cu poze îngălbenite/ Sacsii cu frunze veştejite/ Iz de stătut şi de sfoiag./ Bătrâna sprijinită de toiag.” (Instantaneu), fie în traducerea emoţiilor – „Când spun că te iubesc/ Atunci te mint,/ Căci n-am cuvinte ca să simt/ Ce simt când ochii ni se întâlnesc.” (Răni de primăvară).
Evident, Poetul fiind prin excelenţă un neadaptat social, şi Mihai Cranta face aprecieri critice pe marginea decadenţei contemporane – „Idoli se fabrică pe stadioane./ Credinţa e negociată prin amvoane./ Cultura zace uitată-n cotloane./ Caii putere se vând cu amazoane./ Gunoiul este ambalat în celofane./ Mulţimea se bate pentru cupoane./ La orizont sunt doar fete morgane./ Visează Gheorghe, visează Ioane!” (Dormi Gheorghe, dormi Ioane) sau chiar cu bătaie lungă – „Vă iert pe toţi/ Din neam în neam/ Şi bunici şi nepoţi/ Şi pe cei de care habar n-am./ Vă iert tot ce mi-aţi greşit/ Şi bârfa şi înjurătura/ Şi palma şi lama de cuţit/ Şi gândul şi fapta şi ura./ Făcute cu ştiinţă sau fără voie/ De-acum sau din vremea lui Noe./ Vă iert şi-mi dezleg sufletul de voi/ Acum şi-n viaţa de apoi./ Şi de nu vă pasă că vă iert eu/ Apoi să vă ierte Dumnezeu!” (Iert).
O metaforă întoarsă pe dos dă un efect original – „O deziluzie am încercat, îmi amintesc,/ Când nu învăţasem, încă, să citesc./ Gândeam că deschizând cartea de basme,/ Voi întâlni balauri şi fantasme,/ Castele, feţi-frumoşi, sânziene,/ Zmei şi păsări cu de aur pene./ Deschizând-o, am găsit hârtie goală/ Pătată cu semne îmbrăcate-n smoală.” (Deziluzie)
Că poetul nu se ia în serios, o descoperim şi într-un original apel, cu accente vagi de catren: „Dragi confraţi,/ De vă gândiţi la nemurirea voastră,/ Nu disperaţi că n-aveţi rând/ La culmi de Parnas./ Îmi vine câteodată-n gând/ Că, după peste trei milenii,/ Despre Troia încă mai aud/ Un bătrân orb scandând.” (Poeţilor)
