Budapestra

0

Cu unchiul meu, colonel în rezervă, străbat uliţele sătucului aflat la o aruncătură de băţ de podul (de lemn, pe vremuri) care uneşte malurile Oltului, sătuc pe care apele revărsate primăvara îl făceau de neumblat. Oamenii, speriaţi, treziţi cu zgomot în crucea nopţii, se suiau grabnic în podul casei, pândind de acolo retragerea apei şi revenirea lor mai aproape de viaţa terestră. Fireşte, nu toate casele erau făcute să reziste întocmai. Valea, cât cuprinzi cu privirea, pe care bătrânul Alutus o taie pe mijloc, era tot un râu (şi un rău, un blestem), ce muşca perfid din ambele laturi de relief până în bătătura pădurilor ieşite în cale. Un adevărat fluviu, o Dunăre! Se îngrămădea lumea pe tăpşan ca la urs. Nu am mai călcat de multişor prin Pestra, legată ombilical de comuna natală prin fire văzute şi nevăzute de convieţuire socială: munci ale pământului, înrudiri, nunţi şi înmormântări, întreg tacâmul. Fiii cătunelor din zonă băteau drumul spre Caracal pentru studiile liceale, şi pentru asta luau trenul la Stoeneşti. După doi kilometri de străbătut per pedes, o nimic toată. Rudele locuiau la o mică abatere de la drumul pietruit, iar pe ulicioară, o dată cu ploile, se forma un pământ clisos în care se întâmpla să-ţi scape ba un pantof, ba un bocanc, dacă îţi lipsea încălţămintea de cauciuc. Pe uliţele acelui sătuc împărăţea noroiul. An de an, decenii de-a rândul, vieţi. Am zis bine „acelui sătuc” pe care memoria mi-l aduce în faţa ochilor ca pe o poveste de realism magic. Acum, când îi străbat uliţele şi ulicioarele, între „acel sătuc” şi „acesta” îşi spune cuvântul Uniunea Europeană. Pestrenii s-au dus să muncească prin ţările din Vest şi au tras cu dinţii să facă rost de bani. S-au întors în urma unor stagii intense şi lucrative, iar în locurile pe unde abia scoteau capul casele pitice, multe din ele acoperite precar, se ridică astăzi căsoaie în toată splendoarea, unele etajate, să fie loc şi pentru urmaşi. Gardurile de uluci, şubrezite cu trecerea timpului, au lăsat locul altora făcute din materiale noi de construcţie, în care ploile şi ninsorile pot să tot bată. Nu ştiu, ar fi o întrebare pentru „Câştigă România”, dacă mai există vreun sătuc asfaltat din gard în gard, unde se poate juca în voie tenis de câmp, deşi câmpul nu înseamnă asfalt. Ei bine, Pestra este asfaltată în proporţie de sută la sută. Nu mai discut de maşinile care împânzesc localitatea, câte două, câte trei, nou-nouţe, în unele ogrăzi. Pe artera principală e un trafic intens, ziua şi noaptea, iar drumul naţional trece prin Pestra. Îi spun unchiului că e un trafic specific oraşelor, marilor oraşe sau metropole, asta ca să-i încălzesc sufletul şi să-i înnobilez apartenenţa. Şi n-ar strica o schimbare de toponim european. „ – Păi şi cum să-i zică?” ” – „Budapestra!”

Facebook Comments