Până să intre în ţară Armata Roşie, într-un sat din Câmpia Română şapte-opt soldaţi care luptaseră în Est se abătuseră pe acasă în drumul lor spre Vest. Şi cum s-au văzut acasă, ce s-au gândit? Să se ascundă cum or şti, să dezerteze! I-ar fi împuşcat dacă i-ar fi descoperit vreun şef de-al armatei. Nu i-a descoperit nimeni, fiindcă frontul nu avea chef de aşa ceva. Şi au rămas „dezertaţi” până la capăt. Printre ei, şi al aldeor Uioreanu, Petre. Sergentul mj. Petre Uioreanu, 23 de ani. Nevasta, Anica, îi născuse un băieţel, Vlăduţ, care tocmai împlinise trei ani. Asemenea camarazilor, şi lui Petre i se năzărise să se furişeze de cei de pe front. I-a mărturisit asta şi mamei dinspre nevastă, Aritina. C-o fi, c-o păţi, bătrâna atât a mai avut de adăugat: „Petrică, mamă, vin ăştia şi te află. Şi te împuşcă!…”. Acum vreo doi ani, întorcându-mă pentru câteva zile în satul acela care e şi al meu, l-am cunoscut pe moş Vlad, cel derivat din Vlăduţ. Spre bătrâneţe, diminutivele astea îşi pierd frăgezimea. M-a întrebat, ca pe unul cu pile, de cunosc pe cineva de la Arhivele Militare. Ar vrea să ştie, cu precizie, unde i-a fost ucis tatăl, în octombrie ’44, în bătălia pentru eliberarea Careiului. În martie ’45, avea să-i moară şi mama, la doar 22 de ani. „O mai ţin minte – îmi vorbeşte puştiul de atunci – , îi ziceam să nu moală, că n-ale cine să ne facă mâncale”. I-am răspuns bătrânului că nu am astfel de relaţii speciale, cu toate că, numai pentru el, mi le-aş fi dorit cu obstinaţie. Am dat pe Google şi l-am învăţat cum să procedeze. De ce asta? „Domnule, când o fi să pun capul (m-am înţeles cu ai mei, le-am lăsat şi banii de pensie), să mă ducă acolo şi acolo să mă îngroape, unde a murit tata!”. A mai stat, s-a mai gândit: „Dacă nu, cenuşa…” Încerc, în naivitatea mea, să refac traseul vieţii acestui om crescut din fragedă pruncie fără părinţi, de către bunică, după ce avea să-şi îngroape şi soţul, şi două fete gemene, bolnave de meningită. La fel de bine, am încercat să-mi imaginez ce-ar fi fost, Doamne, dacă maica Aritina nu ar fi avut tresărirea pe care a avut-o şi muma lui Ştefan cel Mare, şi nu şi-ar fi expediat ginerele: „Du-te!…” Gândurile îmi sar, ca greierii în iarbă, la vremurile de azi. Greu de spus câţi dintre cei de 21, de 22, de 23 de ani ar mai pune mâna pe armă. Foarte puţini din câte ne lămuresc sondajele. Întrebarea stârneşte fel de fel de demoni din fundul sufletelor necăjite: „Eu?…”, „De ce?…”, „Pentru ce?…”, „Pentru cine?..”, „Pentru ăştia..?”. Admit şi că demonii pe care îi invoc ar putea fi nişte îngeri cu aripile întinse până acolo unde cei întrebaţi şi-au construit deja o nouă arhitectură, o nouă ţară. Să nu uit: Arhivele Militare i-au răspuns într-un târziu bătrânului Vlad.
N-au cum. Le mai trebuie date.
