Poezia la ultimul ţărm: confesiunea prezenţei imaginare şi proiectul unui viitor sarcastic

0

Activ în viaţa literară timp de peste patru decenii, dar într-un mod inegal – când întâmplător, când insistent – dacă urmărim ritmul prezenţelor editoriale – , d. Virgil Dumitrescu s-a afirmat ca un poet de rang înalt, dar linia creativităţii sale arată astfel: între debut şi a doua carte trec 13 ani, între a doua şi a treia – zece ani –, iar după 2010 şi până în 2017 a reuşit să tipărească nu mai puţin de nouă volume.

        Cu volumul Aseară când fluieram, autorul dovedeşte că deţine un registru larg de posibilităţi, încât poate să-şi diversifice discursul şi să varienteze temele cu îndemânare, rămânând în acelaşi univers poetic şi teritoriu imaginar.

        Încă din titlu, d. Virgil Dumitrescu dovedeşte o dezinvoltură tinerească pe care o completează, în cadrul volumului, cu afirmarea unor raporturi speciale cu folclorul, într-o perioadă postmodernistă şi post-textualistă când creaţia populară nu mai reprezintă un fundament al universului liric pentru foarte mulţi creatori, şi nici un model de creativitate. Autorul însă fie culege elemente din viaţa rurală pe care le intercalează cu referinţe sarcastice, fie include diverse refrene într-o formulă originală, aşa ca în poemul de debut al volumului: Murgul meu şi iarba verde galopează/ din trecut, şaişpe rânduri de potcoave, fân cinci poduri/ de păscut. pe lătrat rebel de câine/ ce trezeşte-ntregul sat, uite-aşa mă schimb/ la faţă/ când aud un nechezat. şi de ziuă când se face,/ boii când pornesc la drum, numai/ calul ce se-nhamă pe o nară scoate/ fum. iar când iarna se înţarcă pe colinele/ cu moaşte, ochiul meu/ care adoarme dă de murgul/ care paşte. (Murgul meu şi iarba verde). Poetul foloseşte o aşa-zisă tehnică simbolistă, argheziană uneori, atunci când „rupe” fraza pe un vers şi o continuă pe celălalt.

        Până nu demult, receptarea critică a operei poetului rămăsese oarecum oltenească, însă la aceasta s-au adăugat nume de critici sau confraţi de primă mărime; toţi au observat că poezia autorului este de foarte bună calitate: Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Geo Dumitrescu, Virgil Carianopol, Nicolae Dan Fruntelată şi mulţi alţii s-au exprimat despre opera sa, care include titlurile:  Fiul Soarelui, 1975; Mai mult de cât cuprinde ochiul, 1988 – ambele volume apărute la ed. Scrisul românesc, Craiova; Iulie Patru, ed. Aius, 1998; Van Gogh, poetul, ed. Aius, Craiova 2010; Dacă ar fi să exist, ed. Scrisul românesc, 2011; Patru mâini şi o aripă, ed. Autograf MJM, 2011, Craiova; Păcatele după Newton, ed. Autograf MJM, 2012; Insomniile unui tratat de pace, ed. Aius, 2012; Nesomnul păsării din Rai, ed. Aius, 2013; Paznic de stele şi de pisici negre, ed. MJM, 2014. Dar în 2016 pare a se fi întâmplat o cotitură în biografia autorului, poate chiar o ruptură – nu doar o circumstanţială schimbare de adresă, când publică Imperiul nostru de tandreţe, ed. Autograf MJM, Craiova, 2016; Claxoane şi fluturi, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2017; E dimineaţă şi e luni, ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2019.

        În volumul de faţă,  apare uneori în poem un inedit spirit dialogal care polarizează discursul prin diferiţi vorbitori între care dominant rămâne „daimonul”, partenerul de conversaţie şi de rezoluţie sapienţială: ţine minte, daimon al meu, ţine minte,/ potrivită-n adânc/ dinainte. (Potrivirea apelor). D. Virgil Dumitrescu este un poet cu amplitudine, care şi-a însuşit sugestii post- şi postmoderniste ca şi din vechiul textualism al anilor 80, fără să refuze şi alte elemente de filosofie post-apocaliptică, toate înglobate într-un discurs frenetic şi o viziune a lumii tragic personalizată. Este o lume nesigură şi copleşită de elemente derizorii de diverse origini şi semnificaţii, ca în poemul Ai ruginit şi tu, mărite Cronos: Ţi-au scăzut imboldul şi tresaltul, ca un orb târâi/ veşminte, încălţări, sentimente./ haine fistichii, strâmte sau largi, pentru oameni/ subţiri şi cyborgi,/ sandale pentru labe de urs,/ urări cordiale pentru cei de curând rezolvaţi,/ care, după aplicaţiile de bypassuri,/ turuie despre centurile cu diamante şi century fox./ filosofează cei expiaţi pe trotuarul acaparat/ până la ultimul „nu garaţi”/ de motoare şi roţi/ atât de flasc amestecând noţiunile şi prognozele./ te dai după sfinţi şi te iei după sfinte,/ arunci cât colo geaca îmblănită, îmbraci tricoul/ live for life/ ca în scena cu înghiţitorul de săbii,/ tragi cu ochiul la vremuri şi pui mâna la ochi!/ picură zer de vişină storcită de pe fruntea-ţi forjată,/ de pe mâinile străpunse de piroane/ la kilogram -/ ai ruginit şi tu, mărite Cronos.

       După cum se vede şi din acest text, autorul a făcut pasul decisiv de la vechea poezie postmodernistă la poezia condiţiei umane neo-milenariste, abordând şi o formă deosebită care îi permite să folosească punctuaţia într-un mod original, sau să n-o folosească deloc, să renunţe la majusculă după punct etc.    

       Autorul îşi construieşte universul imaginar din teme favorite, pe care le numeşte şi/sau le enumeră, dar nu le duce până la ultima consecinţă. Astfel, există tema confesivă, intimistă a existenţei în oraşul imaginar aşa cum rezultă din poemul care dă numele volumului:Între noi e o noapte polară. toţi câinii cu care stau/  de vorbă, toţi câinii văzduhului,/ sunt negri până în cerul gurii. asemenea/ cărbunelui scrijelitura de tuş ce contrastează/ cu platoul din jur./ numai îmbrăcat gros urc la pas,/ trăgând de hăţuri, spre şi mai frigul meu/ dintre pagini./ sania grea ca plumbul – cărţi de muncă, arhiva/  completă, toate rimele,/ primele,/ zodia lunii atât de plimbată./ scriu cu stânga eu ce treceam fluierând/ în sus şi în jos,/ două degete amorţite la mâna cu care/ încercam marea, neagră/ şi ea,/curgându-ţi pe umeri./ aseară când fluieram era ieri/ şi între noi e o noapte/ polară.

         Nu lipseşte tema nostalgiei satului derizoriu peticit cu modernităţi: Merg prin satul cu şosea asfaltată şi văd satul/ cu şosea pietruită, cu praf învolburat/ după căruţele care se duceau şi se întorceau/ de la tren, cu gropi după ploaie// văd gara şi pe şeful ei care a urmat şcoli înalte/ şi a plecat pe urmă la şcoli şi mai înalte,/ de unde să iau gara lăsată să îndure asaltul bălăriilor/ şi spaima de geamurile făcute ţăndări/ în beneficiul bunelor căi?// merg prin satul cu şosea asfaltată, pe alocuri/ mirosind a benzină cum pe vremuri/ mirosea a porumb copt – oh, boys, ştiţi voi/ ce va să zică un loitrar, toamna,/ până să fie descărcat la o partidă de poker/ împotriva istoriei? (Satul care nu se vede).

        Sau tema ludică, în opinia noastră dominantă, a unei iubiri oarecum dezlânate şi sarcastice: Acorduri, declaraţii, tratate şi pacte ca între iubiri/ ce se râvneau reciproc şi se vânau/ din priviri, pe-nserat, pentru că atunci/ funcţionau bateriile./…/ anotimpuri de calea-valea şi anotimpuri/ de munte şi deal/ care nu ţi-ar fi luat-o ’nainte,/ greu ţi-ai fi venit în fire şi tu,/ despletita mea/ tinereţe. lipseşte hârtiei parafa de sus,/ flutură fără trup cămaşa/ de mire (Ca între iubiri ce se râvneau reciproc). Debordând de sentimentul nostalgic al unei iubiri „din veacul trecut” sunt şi versurile: Nasturii de la cămaşa de noapte pe care o uiţi/ descheiată,/ iar sângele mi se urcă la cap/ ca vinul de viaţă lungă şi eu atunci/ mă rog/ mai toarnă, Doamnă, mai toarnă.(Scriindu-ţi din veacul trecut).

        O filosofie a improvizaţiilor, a renunţării, a micilor înţelegeri şi a hazardului generează o existenţă nestructurată şi o iubire volatilă într-o poezie care disimulează meditaţia gravă, într-un vers de amplitudine în care narativitatea absoarbe o mulţime de informaţii fără eflorescenţe metaforice şi mizând totul pe viaţă şi pe actualitatea imediată.

        Într-o epocă dereglată şi haotică, poetul rămâne filosoful anarhist, sarcastic, imperturbabil al unei lumi în disoluţie, dar care nu poate să moară. Este ceea ce ilustrează următorul text, pe tema trecerii timpului şi a eroziunii sentimentelor în context global, dar nu al dispariţiei, ci al robotizării: Aţi apelat psihorobot AQ088 numele meu este Giulia/ în treizeci de secunde rog precizaţi identitate, trăsături sufleteşti, doleanţe pentru tristeţea rebelă/ apăsaţi tasta unu,/ pentru declaraţie dragoste plaja Neptun/ (nebun eram după tine, nebun)/ apăsaţi tasta doi,/ pentru implementare douăzeci/ de pulsaţii sânge albastru apăsaţi tasta trei/ pentru cea mai reconfortantă glumă cu girafa,/ pantera şi râsul/…/ pentru miligram miere glas femeie iubită,/ minus tonul viril, apăsaţi tasta nouă/…/ Giulia (coborâsem, coborâsem din tren/ la Alba Iulia)/ pentru un dram de fericire (de care bolnav am fost şi nu-mi trece) apăsaţi tasta/ zece/ (psihorobotul insistă, cum ai spune căscând gura/ la zebră, „ceva ce nu se există”!).

        Poemele au o cursivitate deosebită, chiar o fluiditate meşteşugită, compactă, ceea ce face din poezie un bloc piramidal de ideaţie şi semnificaţie în care uneori titlul trebuie să fie considerat primul vers. În mod curios, poezia acoperă şi o zonă improprie, morală şi sapienţială, care umple universul existenţei cu un spaţiu de meditaţie post-lectural. Există şi un spirit ludic care intervine atât în poemele de dragoste cât şi în textele religioase, deşi o despărţire fermă, tematică, ar fi greu de realizat, deoarece autorul tratează temele simbiotic şi simfonic, asociindu-le în zone complementare.

          Fie că scrie poezie de dragoste sau poezie de meditaţie filosofică sau intimistă, d. Virgil Dumitrescu rămâne un poet care îşi conştientizează trăirile şi îşi temperează reacţiile, dar nu-şi obscurizează atitudinea polemică, un poet care se aşază exact în timpul său şi trăieşte simultan sentimentul începutului de mileniu ca şi depresia sfârşitului istoriei, o istorie evaluată la 20 de secole.

          Creaţia sa are profunzime şi sensibilitate, vectori de semnificaţie şi o viziune personalizată propunând un poet de rang înalt pentru care iubirea rămâne un fundament al condiţiei umane post-milenariste.

Aureliu GOCI

Facebook Comments