Vestea a căzut ca un trăsnet dintr-un cer de martie plumburiu, vineri dimineaţa. Nicolae Dabija, despre care Cold Mountain Review scria că este „unul dintre marii poeţi ai lumii”, fusese internat în urma infectării cu noul coronavirus, suferind şi de o afecţiune pe care o avea de mai mult. S-a dus şi el, vorba lui Marin Sorescu, să moară puţin. S-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, comuna Cimişlia. A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. În anul III al Facultăţii de Jurnalistică, a fost exmatriculat „din cauza activităţilor proromâneşti şi antisovietice”. Din 1986, a fost redactorul-şef al publicaţiei „Literatura şi Arta”, în care – mărturisea Grigore Vieru – „curajosul bărbat răstoarnă aproape săptămânal câte o brazdă de aur la rubrica «Vai de capul nostru»”. Membru al Academiei Române din 2003 şi membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 2012. A primit titlul de „Om emerit” al Republicii Moldova şi medalia „Dimitrie Cantemir”. Cavaler al Ordinului „Steaua României”. Membru de onoare al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” de la Craiova. Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Marele Premiu „Lucian Blaga”, Marele Premiu „George Bacovia”. Poet, prozator, eseist, istoric literar şi om politic. A aderat la Frontul Popular din Moldova, Partidul Forţelor Democrate, Partidul Social Liberal. Din 2016, preşedinte al Mişcării „Sfatul Ţării – 2”, asociaţie nonguvernamentală care şi-a propus unificarea naţiunii române. Autor a peste 80 de volume de poezie, eseuri, proză (citiţi, dacă nu aţi citit, tulburătorul roman „Tema de acasă”). Tradus în SUA, Brazilia, Franţa, Anglia, Serbia, Italia, Portugalia, Federaţia Rusă etc., Nicolae Dabija impresiona, la 72 de ani, cu potenţionalitatea unui premiu Nobel pentru întreaga operă. Iată câteva titluri de volume poetice mai mult decât sugestive: „Ochiul al treilea” (1975), „Apă neîncepută” (1980), „Mierla domestică” (1992), „Lacrima care vede” (1994), „Între dragoste şi moarte” (1998), „Aşchii de stele” (2002), „Fulger înrourat” (2005). Eseistica lui Nicolae Dabija probează exemplar de ce limba noastră este româna, de ce bezna vine de la Răsărit, de ce există hoţi de speranţe, dar şi reparatori de vise. A lăsat şi un „blestem”: „să te îndrăgosteşti de mine”. Îi cinstim memoria precum se cuvine unui mare poet, din care cităm: „Sunt, Doamne,-atât de trist şi singur:/ Precum un rug în care ninge,/ Ce ba învie, ba se stinge…// Sunt, Doamne,-atât de trist şi singur…/ Precum de rouă – nişte crânguri,/ Mi-s zilele de lacrimi pline,// Se vede, Doamne, de la Tine/ Cât sunt de trist,/ Cât sunt de singur?!// De orice rază ce m-atinge/ Mă simt rănit până la sânge.// Sunt, Doamne,-atât de trist şi singur:/ Precum un rug în care ninge” ( Psalm II).
