Natalitate în derivă

0

Sună a natură moartă, dar nu e. Dimpotrivă, te cutremură, dacă ai răbdare în zăngănitul de prostie fudulă să te deştepţi printre rânduri. Jaf de proporţii în pădurile României? Lozul tras de UDMR, patru prefecţi în Transilvania? Se sparie gândul de un Eurostat. România se află în topul ţărilor Uniunii Europene, 27 în total, la numărul mare de mame sub 19 ani. Optsprezece mii! Asta înseamnă, potrivit respectivului Eurostat, 23 la sută, aproape un sfert, din totalul mamelor minore din Uniunea Europeană. Aceste optsprezece mii de mămici inopinate se încadrează în categoria de vârstă 15-19 ani, dar destule şi sub 15 ani. Nişte copile, care adorm cu animăluţe de pluş şi se trezesc pe sub animale bune de rasă. În fond, instituţia maternităţii dispune oniric şi de clanţe la uşi suflate cu aur. O hartă a natalităţii în derivă indică pe primele locuri judeţele Mureş, Dolj, Braşov, dar şi pe următoarele despre acelaşi viciu social este vorba. Istoricul acestei mutaţii dătătoare de viaţă (în ce fel e partea a doua) încape în câteva fraze demne de începutul de secol 21. De când cu liberalizarea pieţei muncii şi cu facilităţile de a câştiga în străinătate ale părinţilor, odraslele sunt lăsate în grija familiei, ba restrânse, ba extinse. Educaţia lor, până la genunchiul broaştei. Marginalizate, crescute în sărăcie, în aceea trâmbiţată de guverne ca fiind „rezolvată”, fătucile părăsesc şcoala înainte de a termina clasele primare. Sfatul specialiştilor? Continuarea şcolii şi educaţia ar fi soluţia. Uşor de zis. Sigur că şcoala formează, dar nu cât să suplinească îndeaproapele părinţilor. Acolo unde bătrânii abia se mai ţin în toiag şi în pensii cu ţârâita. Aici e călcâiul vulnerabil al mitologiei materne. De-aici, un întreg lanţ sistemic în suferinţă. Copile traumatizate, care, până să rămână însărcinate, nu îşi cunoşteau îndestul nici corpul. În multe cazuri, pentru a-l scăpa de detenţie pe făptaş, familia celei abil conduse ori forţate la pat acceptă mariajul. Întrebat dacă vede util ca elevii să aibă în aria curriculară educaţia sexuală, ministrul educaţiei a răspuns afirmativ. Adăugând că planul-cadru trebuie adaptat cerinţelor societăţii. Nimic de reproşat, doar că societatea din filosofia ministerială, prin asta şi guvernamentală, este suma, în amestec, a familiilor cu copii, care mai înstărite, care mai neînstărite. Media pensiilor speciale şi a celor nespeciale din România este invariabil toxică. Baza educaţiei nu stă doar în instituţii, al căror rol se ştie, ci şi în celule ale societăţii. Intimitatea dintre copii şi părinţi e una, intimitatea dintre elevi şi profesori e alta. Etapele cunoaşterii se succed în felul lor aparte. Porunciţi pomilor de oriunde ar fi să dea roade înainte de a da-n floare. Nici de frică!

Facebook Comments