Despre România frumoasă

Editorial de Ioana Poenaru (Montréal – Canada)

0
Illustration of Romania highlighted in red on glob with realistic surface with visible country borders, and water in the oceans. 3D illustration. Elements of this image furnished by NASA.

De ceva timp încoace, România suferă. Nu că n-ar fi suferit şi până acum sau că nu va mai avea încă de tras. Dumnezeu cu mila! Dar parcă mai mult ca niciodată, ultimele săptămâni, chiar luni, au fost consacrate crimelor, violurilor, răpirilor şi traficului de carne vie, cu minori sau tineri. Ni se prezintă cu obstinenţă, non-stop, zi şi noapte, pe toate canalele de televiziune şi în toate ziarele româneşti şi nu numai, cazul Alexandra. Cazul Luiza. Criminalul Dincă şi reţeaua internaţională din care acesta făcea parte şi care avea (mai are?) ramificaţii ce duc sus, foarte sus. Cazul a ajuns şi-n Consiliul Europei, şi la Interpol şi probabil şi mai departe, la Polul Nord sau în Noua Caledonie, nu de alta, dar să ştie întreaga planetă ce oribilităţi se petrec în ţărişoara noastră, îndelung încercată. Sau, invers, cazul se va pierde prin niscaiva sertare şmechere, dacă interesele o vor cere.
Suntem bombardaţi, asfixiaţi, intoxicaţi. Minut cu minut, secundă cu secundă. Nimic nu e mai important, nimic nu trece înaintea acestui subiect de răsunet internaţional. Musai să ştim toate detaliile, morbide sau doar de cancan, ale macabrei afaceri. N-avem timp să închidem un ochi sau să luăm o gură de aer. Trebuie să fim informaţi, trebuie să fim la curent. Să aflăm tot, să cunoaştem tot, nimic să nu ne scape. Să ştim ce pastă de dinţi folosea criminalul şi, dacă se poate, cât de lung era părul Alexandrei sau ce ojă folosise ultima oară Luiza. Fraţilor, am înnebunit de tot?!
Detalii scabroase ale unei mizerii puturoase, hidoase, care emană toxicităţi mai ceva ca Cernobâlul, care împroaşcă România cu scursurile cele mai abjecte, în mlaştina pestilenţială a promiscuităţii. Oare ăştia suntem?
Nu neg drama îngrozitoare prin care au trecut cele două tinere şi familiile lor. Mamă fiind, compătimesc alături de victimele reale ale acestui caz şi ale multor altora, neştiute, nedescoperite încă şi poate niciodată, şi aş sări, dac-aş putea, la beregata nenorociţilor fără inimă, fără conştiinţă şi fără Dumnezeu, care se pretează la astfel de atrocităţi.
N-am să aplic politica struţului, spunându-mi că astfel de fapte nu există şi nici n-am să bag mizeria sub preş, pretinzând că e curat în bătătură şi că ochiul soacrei nu va fi îndeajuns de vigilent încât să descopere ceea ce am încercat să ascund. Şi nici n-am să mă opun acelei categorii de români care va striga sus şi tare: ăştia suntem, domnule, ce vreţi mai mult, asta-i România!
Recunosc. Şi asta-i România. Zdrenţuită, terfelită în fel şi chip, abuzată, violată, traficată. O imagine dezolantă, parcă fără ieşire, parcă fără speranţă.
Dar oare numai atât e România? Această imagine promovată cu înverşunare şi parcă la comandă, doar asta să fie ţara mea?
Ştiu că presa trăieşte în special din morbid şi din moarte, hrănindu-se, precum hienele, din ciozvârtele în putrefacţie ale leşurilor ieşite în cale, că lumea vrea pâine şi circ (pâinea să ne-o cumpărăm singuri, că circul e deja asigurat!), că setea de senzaţional şi de macabru nu va fi niciodată, sau prea puţin, ostoită. Şi totuşi…
Ce-ar fi dacă ne-am încăpăţâna, aşa, de frumuseţea exerciţiului în sine, să descoperim şi o altă faţetă a României, şi o altă latură a locurilor unde ne-am născut?
Fără să negăm toate relele care se întâmplă acolo (şi mai peste tot, ca să fim sinceri) şi fără să scădem cu nimic dramatismul situaţiei, ce-ar fi să ne propunem să privim România şi dintr-un alt unghi? Într-o altă lumină?
Să încercăm, spre exemplu, să descoperim şi acele fapte, ştiri, veşti şi evenimente pozitive. Care să ne bucure inimile şi să ne încălzească sufletele. Care să dovedească şi contrariul. Că România poate fi şi empatică, şi altruistă, şi generoasă, şi bună. N-o să vă fie uşor, pentru că ştirile astea, atunci când sunt făcute publice, sunt aruncate undeva, într-un colţ de pagină sau la ştirile pe scurt, scrise cu litere mici şi răspândite pe fugă. Dar încercaţi. În era Internetului, totul e posibil. Eu am făcut experimentul şi, credeţi-mă cu mâna pe inimă, nu l-am regretat. Am reuşit să descopăr oameni frumoşi, minunaţi, care ar trebui mai mult scoşi la lumină şi arătaţi lumii pentru că da, şi ei sunt parte a României de azi. A acelei Românii pe care mulţi încearcă s-o ascundă, oferindu-ne, zi şi noapte, imaginea unei ţări fără speranţă.
Şi nu vă voi da decât câteva exemple. Doar de curiozitate, tastaţi aceste câteva nume. Google-iţi, spre exemplu, numele lui Robert Hajnal, ultra maraton Alpi. Sau preot Ionuţ Rădulescu, comuna vâlceană Frânceşti. Sau Marcel Nicuşor, tinichigiu, Italia.
Aşa-i că nu vă spun nimic numele astea? Nici nu-i de mirare, nu sunteţi de vină. Sunt nume care nu vor fi niciodată mediatizate. Pentru că ele vorbesc despre fapte bune, creştineşti, vorbesc despre români curajoşi şi miloşi, despre români care trăiesc în România de azi şi care încearcă, neştiuţi de nimeni, să ducă sufletul românesc mai departe, în cel mai nobil mod cu putinţă.
Vă provoc, aşadar, să fiţi curioşi. Căutaţi-i şi găsiţi-i pe cei de mai sus sau măcar pe unul dintre ei, aşa cum i-am găsit şi eu. Citiţi despre faptele lor şi sunt convinsă că, undeva într-un colţ de suflet, veţi simţi mândria de a fi români.
Vă invit să descoperiţi şi acea Românie frumoasă, după care toţi tânjim şi de care tuturor ne e dor.
Alegerea vă aparţine!