Acum mai bine de trei decenii împuşcam „viitorul luminos al epocii de aur”, într-un decembrie al sângelui fierbinte şi al portocalelor îngheţate. Aşa am crezut atunci că putem deschide uşa unui viitor cu adevărat luminos. Pământean, omenesc, posibil!
După 32 de ani, ne doare-n cur de viitor. Ciugulim clipa şi facem dragoste cu trecutul. Deloc platonică. Cultivăm cu sârg iluzia curăţirii lui prin jarul tuturor pătimirilor noastre de astăzi. Unii sub formă de amor „patriotic” (neinterogabil, nu-i aşa?!), alţii dedicaţi unui viol suprem, marketizat ca absolut necesar mersului „înainte” al ţării, iar alţii într-un democratic washing demn de cauze mai bune.
Cu toţii nu suntem decât nişte fani stupizi ai Lordului Byron care, îndilemat de hoinărelile sale amoroase, spunea că „trecutul este cel mai bun profet al viitorului”…
„Trecutul luminos”- acesta pare a fi marele şi singurul nostru şantier naţional, unde tăiem zilnic panglici pentru (re)inaugurare. Căutarea viitorului în trecut, acesta pare a fi noul obiectiv de ţară, noua linie strategică a interesului nostru naţional. Imaginate febril în tot mai multe minţi eşuând în dimensiunea fals etică a lui restitutio in integrum.
Nostalgia nevralgică, promovată nevrotic ori ludic, e baza doctrinară a viziunii noastre despre lume şi viaţă.
The Future in the Past- nu este doar un timp verbal al gramaticii limbii engleze. „The Future in the Past” se încăpăţânează să exprime starea noastră de fapt, tabloul condiţiei noastre existenţiale. Un indiciu-tendinţă al decantării profilului nostru uman colectiv.
Alergăm spre trecut cu viteza cu care ar trebui să ne îndreptăm spre viitor! Strigăm „Înapoi!” cu elanul cu care ar trebui să strigăm „Înainte!” Preferăm carnalizarea trecutului, obstinenţei sănătoase a viitorului.
Pretinşi contabili riguroşi ai zilei de ieri, nu avem mai nimic de pus pe masa zilei de mâine.
În loc să urcăm în podul virtuţilor noastre şi să ne uităm în zare la ceea ce fac cei care stau cu faţa la viitor, preferăm să orbecăim prin beciurile întunecate ale fatalităţii noastre. Cu lanterne false prinse de mâini ca nişte cătuşe pe care nu le mai putem scoate…
Noi nu avem o lume de câştigat! Noi avem un trecut de cercetat! Noi nu avem tot viitorul în faţă! Noi avem tot trecutul în faţă!
„Viitorul sună bine!” e doar sloganul ce marchează autosatisfacţia capitalistă a unei multinaţionale, excitată de profiturile ei nemeritate, scoase din suprataxarea convorbirilor noastre nesfârşite despre trecut.
Pentru noi virtuos, esenţial, obligatoriu, vital, este ca trecutul să sune bine. Viitorul oricum e prea departe. Mut, surd şi chior…
Nici nu vrem să auzim că în ultimii zece ani au fost de 1.000.000 de ori mai multe inovaţii tehnologice decât în ultimii 10.000 de ani. Nici nu vrem să vedem că azi avem, fiecare, la încheietura mâinii, mai multe informaţii decât avea întreaga lume în 1970. Şi ce dacă în anii 40 ai secolului trecut bagajul de cunoştinţe mondiale se dubla la un interval de 30 de ani, în anii 70 la 7 ani odată, în anii 2000 la 7 ore, iar astăzi la 70 minute?!!
Viitorul ne deprimă. E „mic şi negru”. Aşa îl ştim din bancuri, în care credem oricum mai mult decât în el.
Viitorul nu poate fi o investiţie de succes. E angoasant să visezi, e riscant să vezi dincolo de mâinele devenit ieri. Relaxant e să conjugi realitatea la timpul trecut. Cool e să te conectezi la ceea ce a fost. Fabulos în mintea noastră cea dintâi este să (re)scriem istoria, nu să facem istorie! Mintea noastră cea de pe urmă oricum suntem pe cale s-o pierdem!
Cu cât cresc mai mult restanţele trecutului, cu atât cresc şi absenţele noastre de la cursurile despre viitor.
„Un pas înainte, doi înapoi!”, ăsta e singurul dans pe care îl ştim. Şi care ne place al dracului de mult. Pe ăsta îl ştim, pe ăsta îl jucăm! Pentru că tradiţia, nu-i aşa, e sacră!
În loc să protestăm vehement că abia ne târâm spre viitor, noi protestăm, cu gura lipită de moaşte, că ni se fură trecutul.
„Vai de el român săracul, înapoi tot dă ca racul” este un titlu de glorie martirică, o decoraţie de prins în pieptul nostru, fie şi gol, nu un îndemn la reflecţie urgentă despre destinul nostru în lume.
E tot mai limpede că prezentul nu poate fi o platformă solidă de pe care viitorul să decoleze în siguranţă. Viziunea, planul, ţinta, idealul par chestiuni mult prea abstracte. Practic, important este să vedem doar ce ni s-a întâmplat şi de ce ni s-a întâmplat.
De aceea, prezentul nu poate fi decât o trambulină de pe care să plonjăm în trecut. Nefericiţi, dar plini de eroism ancestral. În căutarea viitorului nostru, ăla adevărat, luat prizonier de către istorie.
Enunţarea formală a eliberării de trecut, prin apelul la cunoaşterea lui integrală, vine mai degrabă dintr-o teamă nepermisă de viitor decât dintr-un impuls de conştiinţă publică igienizatoare şi deschizătoare, astfel, de noi drumuri. De aceea călcatul, drept sau strâmb, în străchinile trecutului pare o spovedanie obligatorie, permanentă, înainte de a îndrăzni să îndrăznim la viitor.
În loc să ne concentrăm, atenţi la tendinţele novatoare ale lumii, cum să (ne) facem un viitor mai bun, noi, misoneişti din tată-n fiu, precum nişte mutanţi cu ochii la spate, ne dăm de ceasul morţii cum să ne facem un trecut mai bun.
În loc să ţintim vârful muntelui şi să luăm în piept drumul spre el, noi săpăm gropi în văile cele mai adânci. În căutare de cadavre care să ne dea dreptatea istorică înapoi.
În loc să jucăm inteligent la bursa viitorului, mai bine pariem tot pe moralizarea trecutului. Ni se pare sănătos şi demn să acordăm mai multă atenţie celor morţi decât celor vii. Ne facem că nu vedem faptul că suntem tot mai puţini şi, în loc să reparăm acest „păcat”, mai bine ne închinăm la sfinţi, din ce în ce mai mulţi. Întru iertarea păcatelor celor duşi…
Moartea pare astfel mai rentabilă, mai uşor de valorificat decât (re)naşterea.
Trecutul continuu, asta e dimensiunea temporală în care ne simţim ca peştele în apă (nu mă refer aici la somonii care înoată împotriva curentului, atunci când îşi depun icrele )…
Vorba unei alte glume-campion, „azi nici viitorul nu mai este ceea ce era odată”. By the way, trecutul pare a rămâne, pentru noi, o chestiune de perspectivă. El are, la noi, un Viitor luminos…
PS. Textul nu este, nici pe de parte, o pledoarie pentru cancel culture (cultura anulării trecutului). Este un minimal semnal de alarmă în speranţa că nu vom intra, irecuperabil de adânc, în cancel future (cultura anulării viitorului).