Și în acest an, la fel ca în alte veri, canicula a pus stăpânire pe multe zone din emisfera nordică. În România, mercurul din termometre a urcat adesea până spre 40 de grade Celsius, iar temperaturile de peste 35 de grade au devenit aproape o normalitate a verii. Această căldură excesivă nu înseamnă doar disconfort, ci ajunge să pună în pericol viețile oamenilor, în mod direct sau indirect. Numeroase persoane vulnerabile ajung la spital sau chiar își pierd viața din cauza caniculei și a efectelor sale. În unele regiuni mediteraneene, printre care și Albania, incendiile de vegetație provoacă pagube materiale considerabile și răpesc vieți omenești.
Date fiind aceste efecte devastatoare ale căldurii excesive, tema este una de mare interes și dă naștere unor ample dezbateri la nivelul societății. Firește, vorbim în primul rând despre un fenomen natural, dar nu putem să cădem pradă fatalismului. Există numeroase studii și cercetări care au surprins legătură dintre activitatea umană și intensificarea valurilor de caniculă, de-a lungul ultimilor o sută de ani. Dar nici nu avem nevoie de studii sau cercetări pentru a constata, de pildă, că în zonele rurale, cu trafic auto redus și, în general, fără activități economico-industriale semnificative, verile sunt mai răcoroase sau, cel puțin, suportabile.
Desigur, aceasta nu este o pledoarie împotriva progresului tehnic și industrial. Avem nevoie de toate aceste cuceriri ale științei, dar este foarte important să ne asigurăm că ele nu ajung să lucreze în defavoarea noastră. În marile orașe, poluarea cauzată de trafic devine adesea sufocantă și contribuie la resimțirea unor temperaturi chiar mai mari decât cele măsurate în condiții normale. Când scriu aceste rânduri, la sfârșit de iulie, la Tirana sunt 36 de grade Celsius, dar se simt ca 41, potrivit meteorologilor.
Aparent, dacă privim valurile de caniculă drept niște fenomene pur naturale, nu avem prea multe de făcut pentru a ne îmbunătăți viața. Dacă acceptăm însă că încălzirea globală are de-a face și cu activitatea umană, atunci avem câteva pârghii prin care putem acționa. Unele dintre aceste pârghii țin de actorii statali, de reglementări și de modificări și adaptări tehnologice: tranziția către sursele de energie verde, reducerea consumului de combustibili fosili, conservarea și restaurarea arealelor forestiere, eficientizarea energetică a concentrărilor urbane etc. Dar există și măsuri pe care le poate lua fiecare dintre noi: restrângerea folosirii autoturismelor personale, utilizarea rațională a apei, adoptarea unor practici de consum rezonabil de energie electrică și termică etc. Este adevărat că aceste raționalizări și eficientizări ne pot părea, uneori, drept niște restricționări excesive ale unor drepturi câștigate; dar o reflectare mai atentă asupra tiparelor noastre de consum, în general, ne va arăta că nu este deloc așa.
Și totuși, statele sunt cele care trebuie să dea semnalul principal, pentru că ele pot lua măsuri cu aplicabilitate largă și cu efecte majore. În plus, prin conduita lor, statele își pot motiva cetățenii. Altfel, este greu să-i argumentezi unei persoane că trebuie să stingă becul pentru a salva planeta, câtă vreme marii poluatori intoxică orașele și satele.
Deputat Bogdan-Alin Stoica
