Cine nu îşi cunoaşte istoria înseamnă că nu îşi cunoaşte părinţii. Sau nu are viitor. Ştim asta de la Nicolae Iorga. La fel de bine mai ştim şi altceva: Cine nu îşi cunoaşte trecutul este condamnat să-l repete. Ar fi spus-o un filozof spaniol. Am fi fost curioşi să aflăm, măcar aşa ca pată de culoare, ce mai ştie boborul despre Alexandru Ioan Cuza. Nicio instituţie de sondaje nu a catadicsit să-şi trimită oamenii în stradă şi să-i întrebe „pe români” (expresie la modă) cine a fost şi ce ştiu ei că a făcut Al. I. Cuza. Mulţi dintre cei agăţaţi, suntem convinşi dat fiind golul de carte, ar fi răspuns ca în Caragiale: „A făcut Unirea, dom’le!” Ghinionul (cel întremat de Iohannis), ghinionul lui Cuza, pe segmentul de istorie 1965 – 1989, a fost că 26 ianuarie a trecut cu arme şi bagaje (propaganda fiind şi ea o armă) înaintea zilei de 24 ianuarie. Câteva consideraţii de limbaj desuet pe seama Unirii Principatelor Române şi jos din pod la prezent! Un oarece avantaj în evaluarea istoriei l-a avut însă şi Cuza, ca denumire de şcoli, academii şi element stradal. Ceea ce însă rareori asmute privirea spre trecutul care, odată ignorat, ne condamnă a-l repeta. Din păcate, nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu şi, cu atât mai puţin Iohannis, nu au reamintit prin nimic, în mandatele lor obositoare, de scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Ne-au reformat până ne-au deformat. Atunci, din 1859 până în 1886, s-au pus bazele statului român modern. În ianuarie 1862, statul unitar oficial recunoscut s-a botezat România, iar domnitorul ales în ambele principate a contribuit la accelerarea societăţii româneşti printr-un program de reforme fără egal până atunci. Dorinţa nerăbdătoare a lui Cuza Vodă avea să se transmită din veac în veac, stând şi astăzi în picioare: de a ajunge din urmă Occidentul, cu toată rezistenţa „coaliţiilor potrivnice”, a conservatorismului şablonard şi a inerţiilor colective. Prima linie de cale ferată (Bucureşti – Giurgiu), reformele succesive (secularizarea averilor mănăstireşti, agrară, rurală, a învăţământului, a justiţiei), Codul Penal, Legea instrucţiunii publice, primele universităţi, Şcoala Naţională de Arte Frumoase etc., etc. „Nu greşelile lui
l-au răsturnat – spunea Mihail Kogălniceanu, prim-ministru – , ci faptele lui cele mari, şi cât va avea ţara asta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”. Asta cu „faptele lui cele mari” e marcă înregistrată. Citim şi ne ruşinăm, la ani-lumină de atunci: „Am obţinut o creatură antidemocratică, de o nesimţire legendară, din mandatul căruia nu-ţi poţi aminti nimic nici dacă faci şedinţă de recuperare a amintirilor prin hipnoză”. Din memorie scurtă în memorie scurtă, de ce nu ne-ar condamna pronia să-l retrăim pe Cuza?…
