„Voilà ce fac francezii pentru limba lor”, cu acest titlu Cotidianul își îndemna cititorii să-și astâmpere curiozitatea lingvistică, tocmai când în România se punea de „rotativă”. În contratimp francezii față de noi, așa cum în contratimp s-au dovedit și cu naționalizarea companiei de electricitate, ca să nu mai înșirăm protestele incendiare, la propriu, legate de creșterea vârstei de pensionare. La noi, incendiare sunt doar goliciunile care populează mass-media cea de toate zilele. Voilà ce fac francezii și pentru că memoria lor culturală nu poate trece cu buretele peste cele 15 premii Nobel pentru literatură, de la Prudhomme (1901) la Modiano (2014), în timp ce noi ne mândrim cu o jumătate de Nobel fiindcă jumătatea cealaltă e de sorginte germană. Cât citește un francez într-un an și cât citește un român, mai bine lăsăm baltă socotelile. Ei, și ce fac distrații conaționali ai președintelui Macron într-un timp extrem de complicat politic, geopolitic și social pentru toată lumea, marcată de crize peste crize? Le arde să proclame în văzul și auzul întregii umanități că așa cum Arcul de Triumf este monumentul lor, tot așa și limba franceză. Chiar așa? Exact. Au transformat bulevardul Champs-Élysées într-un imens spațiu de învățământ cu 1.700 de bănci a câte trei serii de participanți între 10 și 92 de ani, pentru a li se dicta un anumit text. Tot acest spectacol a fost gândit pentru a fi propus în Cartea Recordurilor Guinness. Parcă e altceva decât faimosul cârnat, cel mai lung din lume, omologat de Ziua Națională a României. Firește, nimic indezirabil când te apucă foamea. Ce li s-a dictat celor stând cuminți în băncile improvizate pe Champs-Élysées? „Suntem un monument, Arcul de Triumf. Există și Obeliscul Luxor, iar limba franceză este tot un monument”. Asta, spre mândria lui Marc-Antoine Jamet, președintele comitetului de organizare, și a celorlalți „cocoși galici”. Știu că zâmbiți. Și eu zâmbesc, deși nu prea e zâmbetul meu. Bravo, Franța! Cât nu vom înțelege și noi că limba maternă reprezintă o valoare inestimabilă în concernul lingvistic european, prin asta și universal, vom continua să producem vorbind și scriind perle după perle bune de taxat, de la elevii de Bacalaureat la miniștrii cu doctorate. Pe Caragiale al nostru, cel care telegrafia de la Berlin pentru o virgulă, auziți-l străbătând veacurile: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. Ce să mai spunem despre Fănuș Neagu, adresându-se brăilenilor săi de la microfonul unui eveniment aniversar: „Mă simt ca o virgulă între subiectul și predicatul unei poezii de Eminescu”. Nu, publicul nu s-a foit. A aplaudat în picioare. Voilà, donc!
