Biblioteca „Indiscret”
Virgil Dumitrescu, poeme „între două întinse bătăi de aripi”

0

Nu îl cunosc personal pe Virgil Dumitrescu, poet din Oltenia, dar am consimțit să-l citesc la un îndemn venit din apropierea domniei sale. Am în mână volumul „Invazia brumei” și pe monitor, on-line, „Duminici pe apa sâmbetei” despre care aflu că între timp a văzut lumina tiparului. Prima observație de ansamblu este că Virgil Dumitrescu și-a clădit un raft al său de tomuri lirice care îl recomandă ca împătimit al scrisului. Am convingerea parcurgându-i textele că scrie așa cum respiră, la lumina zilei sau la lumina stelelor.

Cuvântul „invazie” (aflat la ordinea zilei) îmbracă la Virgil Dumitrescu, „ultimul soldat din familie”, uniforma cazonă, autumnală, pe linia roșie dintre echinocțiu și restul: „vesta mea antiglonț a ros vestonul, puloverul/ și cămașa ca să mi se impregneze pe corp”. De ce n-ar constitui poezia o vestă antiglonț pe granița dintre a fi și a nu fi? „Vin și eu din margine de lume” titrează autorul și nu vine cu mâna goală. „Până să mă nasc,/ am fost în comă și-am așteptat pe mama/ să se nască, dormea și ea ca tusea/ în țigare și de acolo-ntr-un amnar/ cu iască”. Mai știi că nu ne naștem cu un îndepărtat cod genetic, într-un timp anume? Acolo unde nu răzbate rigoarea, iată că răzbate lirismul. Încă o mențiune: poemul „No man’s land se fumase”, cu volutele sale de secol XXI, îl plasează pe autor în avangarda combatanților.

Virgil Dumitrescu este un copil, tânăr și matur, care se hârjonește cu sine, cu lumea, cu îngerii și cu Dumnezeu, asumându-și condiția într-un timp cap-coadă. „Am umplut cada cu lacrimi de când tancurile/ rusești/o cârmeau spre Caracal”. Iar acum, „Invazia…” Între cele două întinse bătăi de aripi, se simt stropii de viață ai unui timp în disoluție. Nici sărbătorile, cu puritatea lor hieratică, nu mai sunt ce-au fost. În plus, înstrăinarea: ”rarisim fapt să se întretaie doi inși pe șosea./ trece unul pe lângă celălalt fără să-și dea bună ziua,/ după care întorc din mers capul./ se deplasează așa într-o parte gândind/ fiecare la fel:/ cine o mai fi fost și ăsta?”.

„Duminici pe apa sâmbetei” se deschide cu „Licărul”. Nu întâmplător. Nu cred că autorii își trag la sorți cu ce poezie să înceapă. Cum volumul are și o dedicație, înțelegem mai bine cum stau lucrurile: „Ca pe o punte a suspinelor am mers spre licărul de speranță (…)./ cu picioarele goale, cu singura cămașă/ a morții pe mine,/ înaintam orbește spre țara făgăduinței/ de sub tălpile tale”, iar versurile succedând blancului merită o coroniță. Volumul reunește 41 de poeme în vers alb, cu mici excepții, și aceleași 41 de titluri transpuse clasicizant într-o evident altă matrice.

Avem o Elegie în prima parte: „Părinte, eu eram mirele. straiele de atunci/ nu mai spun nimic nimănui./ vocea cu care am rostit «da» s-a destrămat ca orice/ țesătură, privirea îmi e încețoșată/ și de odăjdiile tale se alege doar firul/ de care și eu mă agăț./ părinte, eu eram mirele. singurul logodit/ cu una din insulele virgine, singurul/ care a îmblânzit fluxul și l-a împins către mal./ părinte, atât de mirat cotrobăi în juru-mi/ că am ajuns foița de ceapă din chilia/ sfântului duh./ îndrăgostiții citesc peste orice decembrie/ iernile cu care am înfruntat seceta, de atunci/ e nuntă în ceruri și ninge întruna”. Și avem cealaltă Elegie în oglindă: „Cu Paul Verlaine, când ceasul rimei/ bate, la rostul armoniei revino/ și socoate. așa-mi lăsase vorbă pe-un colț/ de testament maestrul când plecase/ și încă e prezent. avant toute chose,/ la musique și așa se face că m-am întors/ la declic. o franțuzoaică frumoasă, la urcarea/ în tren, recita cu privirea întoarsă/ ceva din Verlaine. unei mâini recita/ fluturând o batistă, atât rămăsese/ din ce nu mai există”. Parfumuri de epocă!

Și mă opresc la poemul care dă titlul cărții, un tablou de familie creionat pe vârste pentru a se înrăma astfel: „până să aflu că se și moare pe lumea aceasta/ când și din mine se rupe ceva;// duminicile s-au dus și s-au tot dus pe apa sâmbetei,/ cea niciodată secând, niciodată ocolind locul,/ întotdeauna fiind”. Virgil Dumitrescu nu dezarmează. El se agață horațian de proximități asemenea unui Santiago postmodern („Anii noștri de dragoste scheletică atârnă de barca/ trasă la țărm”). Suficient sieși ori dialogând inclusivist: „deocamdată, scriu în farurile obosite ale lunii”, ”și ce crezi tu că a fost umbra mea? asupra cui/ și-a revărsat răcoarea în miezul/ sticlos al verii, ții minte?/ și cântecul frunzei pe cine-a’ndemnat?”, așijderea „Intrasem pe poartă, un detaliu, nimic/ și atunci, cu ochi mari, l-am văzut pe cel mic”, „i-am visat pe ai mei dumicând/ hingherilor din stirpea cărora nu a scăpat/ unul cu mânecile întregi”.

Apoi, această impresionantă cantilenă: „De-o lacrimă suta de lei./ cântă-mi, lăutare, ce vrei./ de inimă roșie, de inimă neagră, de inimă gri./ când cântecul tău s-o sfârși,/ nu ai teamă, nu rămâi/ neplătit./ întorc buzunarul pe dos și achit./ cântă-mi de iubire, cu patimă,/ cu măsură,/ cântă-mi până la cusătură./ cămașa cu mânecile scrobite,/ acul de argint și cravata/ puteau fi arvunite/ de pe vremea lui tata”.

Prin căutarea de rădăcini identitare, prin narative febrile, îi găsesc lui Virgil Dumitrescu similitudini cu Gérald Leblanc, poet acadian. Cu specificația că Oltenia nu e Louisiana și invers.         

de Anca Selejan
(Montrèal)

Facebook Comments