1 iunie este Ziua Internațională a Copilului. Parțial color pentru că în alte colțuri de lume se sărbătorește când vor mușchii țărilor respective. Japonia a ales ziua de 5 mai, Brazilia pe cea de 12 octombrie. Parcă mai potrivită e 1 iunie, prima zi de vară în Emisfera Nordică. Dincolo de rase, de educație și de spirit al locului, există un punct fix în jurul căruia gravitează planeta inocenței: copilăria. Cosmosul întrebărilor nevinovate, al lui „dar de ce?”, al primelor deprinderi practice. Până ca răspunsurile să le vină ca pe tavă de la părinți și educatori, până ca ei să afle incognito ce și cum de pe telefoanele mobile și device-uri, alma mater a lor e natura. Părerea, din câte circulă, este că pe copii îi smulgem prea repede din sânul naturii. Îi învățăm să coloreze iarba cu verde și cerul cu albastru. Îi dădăcim grijulii că pisica nu latră și câinele nu miaună, iar aceasta cu gât din poză se numește girafă, nu elefant. Răpindu-le, barbar, somnul de dimineață. Punându-le în spate rucsacul cu greutăți care afectează coloana vertebrală. Între 2 și 3 ani, voinicelul a prins experiență odată ajuns în grupa mică, la grădi. Unde se pun bazele studiului pentru clasa lui zero barat. Și promovează în clasa întâi amestecând litere, cifre și poezioare. Copilăria? Refrenul de odinioară al lui Zizi Șerban: „a fost, dar s-a terminat”. Și n-ar trebui să se termine până ca ultimul dintre părinți să nu fi citit „Micul Prinț”. Până ce nu se va fi lămurit asupra rolului imens care îi revine îndată ce copilul se întoarce de la școală. Până nu s-a informat în legătură cu anturajul și cu ce hram poartă colegul de bancă, restul clasei. Nu știu dacă sunteți la curent cu ceea ce i se cere „micului prins” în școala primară și chiar mai departe. Un raport național de literație (cuvânt inexistent în limba română, dar își face loc) arată că 42 la sută dintre elevii de clasele I-VIII nu înțeleg ce citesc, nu sunt în stare să emită ipoteze, nu pot stabili asemănări și diferențe între personaje, fapte sau concepte și nu pot plasa realitatea într-un context general. Toate astea, până la ciclul liceal, confundând surda cu muta. Ca și cum în anii de liceu premergători examenului de Bacalaureat, generația în blugi care se sparge de sus până jos în jointuri, se sparge și în ipoteze, și în concepte specifice unei filosofii de catedră. Pe lângă atâtea anotimpuri ale maturizării condiției umane, cel al copilăriei propriu-zise s-a resorbit. Joaca în mijlocul naturii s-a sublimat în joaca pe smartphone, pe cât de necesar pe atât de pervers. Cei chemați să emită ipoteze nu știu cum arată loboda din grădina bunicii sau un prim sărut la vremea lui. Au sărit coarda peste fiorii celui mai nobil dintre sentimente. „Primele iubiri”, așa le spunea Nicolae Labiș.
