Jucătorul bosniac Enes Sipovic, fost fundaş la Oţelul, Petrolul şi ex-Farul Constanţa, ne-a zis-o: „Lipseşte patriotismul la naţionala României. Aveţi jucători foarte buni, tehnici, dar le-a lipsit un pic patriotismul”. Un pic? Atunci când n-au avut mingea, e posibil ca măcar unii dintre „tricolorii” în alb (şorturile) şi galben (tricourile) să fi testat câte ceva din ceea ce înţelegem că se cheamă sentiment naţional. Atâta timp cât avem Liga Naţiunilor la fotbal, naţionalismul ca atare nu zgârie pe dinăuntru. În afara sporturilor, e vai de mama lui de naţionalism, de patriotism, care nu-s departe unul de celălalt. Ba chiar se întrepătrund. Cert este că tema iubirii de ţară, de naţiune, de popor transcende cele două reprize de fotbal cu sau fără prelungire. În pauză, treaba lor, a fotbaliştilor. Problema nu e simplă deloc, este chiar complexă. De curând, a fost o iufă în toată regula pe la serviciile de eliberare a paşapoartelor, prin aeroporturi, unde turiştii s-au călcat în picioare pentru a prinde checkinul. Ce chin! Li s-a năzărit lor, mai ales de când cu mobilizarea frumoaselor ucrainence pe câmpul de luptă pârjolit de ruşi, că se prea poate să-i ajungă şi pe ei mobilizarea de ambe sexe (sau câte-or fi). E o frântură doar care ţine loc de răspuns la cât de patrioţi mai suntem noi cei elegant criticaţi prin nişa îngustă a şuturilor la poartă, de respectabilul domn cu crampoane Enes Sipovic. Ştiţi cum începe la noi orice basm sau poveste strecurată în urechile copilului de către maturi: „A fost odată ca niciodată…”. Odată ca niciodată, literatura română şi istoria românilor constituiau discipline de căpătâi. Erau şi vremuri poate idilice, când conta mai puţin ce mănânci pentru că bântuia conceptul de hrană spirituală. Moda, acum, se soarbe din ochi încât nu ştiu de ce nu i-am spune hrană vestimentară. Pe latura strict educaţională şi mai departe, a culturii, de la poezie la pictură, Patrie şi derivatele sale sunt doar sublime. O atingere fină cu ideea de Patrie într-o luare de cuvânt ocazională e amendată în cheie comică sau avertisment. Caragialismul a erodat din eminescianism aşa cum plaja de la Neptun a fost tocată mărunt de valuri. Europa nu mai este a naţiunilor, ci a ţărilor la un loc. Sincer m-am întrebat ce rol mai joacă Organizaţia Naţiunilor Unite, când Marea Britanie s-a rupt de Europa aşa cum ţâncul se rupe de poala mamei. Superfluă pare, întorcându-ne la fotbal, însăşi Liga Naţiunilor, acolo unde tribunele se colorează în drapelele statelor aflate în luptă sportivă. Cum există un imn olimpic, unicat, de ce nu s-ar auzi, de la Lisabona la Ultima Thule, unul şi acelaşi imn european? A-i pretinde lui Popescu Octavian să fie patriot cât toţi popeştii şi ioneştii spiritualităţii mioritice, e prea mult.
