De-ale căluşului

0

Să mă scuze generaţia brekdensistă dacă prin căluş înţelege doar bucata aceea de lemn sau de metal pusă în gura animalului spre a şi-o ţine deschisă. A nu se confunda cu zăbala. Nu ştiu ce mai poate spune tinerilor de azi bătrânul căluş, de mare frumuseţe şi complexă spectaculozitate, denumit „Dansul soarelui”, pe care îl evocă Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”. Nu ştiu nici dacă el, Cantemir, mai rezonează în rândul liceenilor, câtă vreme istoria românilor este redusă la dimensiunile unei broşuri de băgat aţa în ac. Îmi asum riscul de mă adresa prin excelenţă seniorilor, cuvânt care gâdilă şi urechile subsemnatului. Căluşul, ca ritual şi spectacol, a urcat pe scena festivalieră în 1969, la Slatina, când deja devenise oraşul reşedinţă al noului judeţ Olt. Pe întinsul căruia figurau numeroase cete şi ansambluri căluşăreşti în frunte cu ansamblul pe trei generaţii de la Vâlcele. La festivalurile slătinene, organizate în preajma Rusaliilor, mai participau, pe lângă multele formaţii din zonă, căiuţi din Moldova şi căluşeri din Transilvania. Era o perioadă de real şi nealterat avânt cultural, coregrafi renumiţi cu buletin de Bucureşti, între care Puiu Vasilescu, jurizau şi conferenţiau la Slatina. Totul până în 1978, când prim-secretarul judeţenei de partid, C. Sandu, a fost trezit într-o dimineaţă cu opinteli stradale de „hălăişa!”. N-a mai fost decât un pas până la decuplarea Slatinei de căluş, încredinţat Caracalului la schimb cu Festivalul teatrelor populare, incomparabil mai silenţios. Dincolo de intruziuni politice, inseminate de ştabi specializaţi în CUASC-uri, căluşul şi-a croit drum prin cele peste 50 de ediţii organizate până în vremea de azi. Când, sub ochii noştri, are loc translaţia de la sat la oraş în materie de artă mai mult sau mai puţin populară, mai mult sau mai puţin tradiţională. Inclus din 2005 (?!) pe lista Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii UNESCO, un dans atât de aparte precum căluşul necesită buni vătafi, buni cunoscători şi îndrumători (de unde?), costume autentice şi înmiite ore de repetiţii, pe lângă aceea că se învaţă greu şi se întreţine şi mai greu. Dansurile moderne, în varii forme şi stiluri inovative, pe care le vedem la „Românii au talent”, cuceresc teren, cuceresc scena, cuceresc publicul. Căluşul, „Dansul soarelui”, pentru că despre el era vorba în propoziţie, trece uşor, uşor, într-o rezervaţie de lux. Ca doina sau balada, ca romanţa, ca piesele lăutăreşti. Ca atâtea obiceiuri şi tradiţii. Aceasta şi pentru că lumea satului –  altădată asociativă, întrepătrunsă, capabilă să se regenereze –  şi-a pierdut suflul. Se reînnoieşte, atât cât mai poate, în alte tipare şi forme, sub influenţe globaliste. Lumea toată e o scenă, cu luminile, decorurile şi arlechinii ei.          

Facebook Comments