„Cele mai frumoase poezii” de Virgil Dumitrescu

0

Cu două luni în urmă, Virgil Dumitrescu îşi lansa volumul „Fluturele Nabokov”, cu o prefaţă semnată de criticul literar Aureliu Goci, găzduită şi de săptămânalul Indiscret. Era al 15-lea tom, la capătul a 46 de ani de meşteşug literar, începând cu „Fiul soarelui” (Ed. Scrisul Românesc, 1975). Antologia „Cele mai frumoase poezii”, ediţie revăzută, tipărită la Napoca Star, din Cluj, cuprinde nu mai puţin de 113 piese reprezentative, pe întinsul a 106 pagini, „curgătoare”, aş spune, una după alta, exceptând-o, desigur, pe prima, „Regăsire”. Este poezia relansată în muzica folk de Mihaela Bustuchină, absolventă a Liceului „Ion Minulescu” din Slatina şi ajunsă reputat medic în capitala Franţei. Cu acceptul autorului, piesa a fost inclusă pe CD cu titlul „Caii mei albaştri”: „Caii mei albaştri/ caii mei de fum/ cum zburam pe câmpuri netrădate-n vânt/ cum pocnea sămânţa stelelor prin ierburi/ cum veneai uşoară smulsă de pământ// Creşte între ape umbra mea înaltă/ stelele aleargă pe alt cer de zodii/ ierbile din urmă pentru ce tresaltă când tu treci prin noapte ca un vis/ de plumb// Poate eşti adâncul necuprins în palmă/ pentru care tremur mângâindu-i fructul/ muntele de sare înflorind pe-o geană/ marea care-mi poartă neodihna calmă// Între care sălcii se întoarnă vâsla/ toamnelor din care ai descins acum/ fulgeră prin grâne ca un semn de pace/ caii mei albaştri/ caii mei de fum”. Inspirată mi se pare ideea de a posta pe pagina ultimă a lucrării cele câteva rânduri (un e-mail, probabil) care valorează cât o prefaţă sau postfaţă: „Stimate Poet, Azi-dimineaţă am intrat în posesia cărţii «Fluturele Nabokov». Vă mulţumesc din inimă pentru generoasa dedicaţie şi pentru excelentul volum de poezie. M-am bucurat să descopăr un poet autentic în imediata apropiere. Vă felicit pentru volum şi vă doresc mult succes!”. Ion Cristofor, 18 octombrie 2021. Autorul câştigase în 1969 prima ediţie a concursului interjudeţean de poezie „Ion Minulescu” de la Slatina, cu Mioara Minulescu şi Cornel Regman în juriu, după care a făcut saltul de la catedră la Sectorul de folclor, literatură şi teatru în subordinea Casei Judeţene a Creaţiei Populare Olt. Câştigătorul alegându-se, evident, şi cu ani de navetă. Aşa se face că volumul următor va apărea abia în 1988, pentru ca, după alţi zece ani (!) să vadă lumina tiparului „Iulie Patru”. Încă 12 ani irosiţi în fel şi chip şi iacă „Van Gogh, poetul”, într-o recuzită iscoditoare şi ispititoare precum „Şapte schiţe la «Autoportret cu urechea tăiată»”, pe gustul unor critici cu ştaif care i se alătură. Lirica de dragoste capătă noi contururi, dar şi cea filosofând despre rădăcini, părinţi şi devenire. Exemplificăm prin câteva calupuri şi module: „când te priveşte în ochi/ cea mai frumoasă femeie/ eşti ca soldatul aşteptând ordinele./gata să te sacrifici pentru ai tăi şi ţară” (m-a privit în ochi cea mai frumoasă femeie); „astăzi satul meu vinde pepsi cola/ se îmbracă în blugi/ şi vorbeşte la celular” (metamorfozele satului – I); „se arătau semnele. câte o virgulă despărţea norii./ în aer se ciocneau întrebări/ şi pierdeam subtitrarea./ încercam să descâlcesc rostul cuvintelor/ şi al anotimpurilor/ gramatica simplă ce poate uni două inimi” (film la turaţie maximă – II). Aflăm între aceste file şi poemul aducător de beatitudine, care, mărturiseşte autorul, i-a „provocat” (de către Constantin Preda) intrarea în Uniunea Scriitorilor. Realism magic pe felie. Merită reprodus poemul: „se face lumină ca într-o vişină./ ca într-o vişină putredă şopteşte îngerul./ el se pricepe mai bine la culori şi nuanţe./ cântă/ pictează/ merge la teatru./ o noapte întreagă mi-a vorbit despre livada/ de vişini./ haidem atunci până ce nu se trece de tot/ vişina putredă./ tu ai putea sări gardul fără să te simtă stăpânul./ haidem până ce nu se luminează ca-n palmă./ nu mai merg zice îngerul./ l-am sărit o dată cu tine în vis/ şi de-atunci m-am trezit” (reflexele toamnei târzii). În 1946, Nina Cassian inventa limba „spargă”, formă de expresie avangardistă. În 2010, inventează şi Virgil Dumitrescu, la rândul său, „licanta veche”, mai domestică, oricum. În paralel, autorul lui „Van Gogh, poetul” exersează sonetul dublu, semn că are la îndemână întreg instrumentarul. Volumul „Imperiul nostru de tandreţe” (Autograf MJM, Craiova, 2016) repune pe tapet, într-o structură novatoare, cu vers întins ca undiţa, lirica intimistă: „Numai ce aruncam o privire şi grădina înflorea. ce minune pe noi, /copii ai paradisului. ce culori ireale. ce foşnet diafan. ce zumzet, ce timp!/ cu aerul acela care ne curgea pe umeri dresam pasărea cerului/ ori dădeam glas ţinuturilor din vis. ca într-o mulţime/ armonică/ fiecăruia îi găseau sunetul potrivit ochii care ştiau ce/ va să fie. dimineţile se pregăteau să ne întâmpine/ cum prea bine învăţaseră. numai ce aruncam o privire/ şi grădina înflorea. de fiecare dată o alta. cu aerul acela care ne curgea pe umeri”. (Imperiul nostru de tandreţe). Virgil Dumitrescu „recidivează”, şi bine face, în aceleaşi tonalităţi, în alt areal tematic, în volumul următor – „Claxoane şi fluturi”. În saga „Trăind printre cărţi” (Volumul IX), profesorul Marian Barbu notează „trei titluri de poeme, unice în orice antologie de poezie contemporană: Diacronia stării de graţie, Eu şi pasărea fericirii ne-am văzut prea puţin şi Într-o inimă la pătrat”. În prefaţa „Fluturelui…”, semnată de Aureliu Goci, se spune despre Virgil Dumitrescu, „în esenţă”, că „performează o poezie vizionară a umanităţii post-apocaliptice”. Nimic mai potrivit ca pentru a oferi cititorilor tulburătorul poem, de ţinut minte, „Amintiri din viitor”: „Multe se vor schimba, obiceiuri/ şi neamuri – infernal/ ori dumnezeiesc – , îngropate de-or fi coroane/ şi flamuri, va răsuna până sus/ «te iubesc». bătrânii şopti-vor cu limba/ încleiată cea mai dulce tresărire/ de gând către cea care-a fost/sau n-a fost vreodată, către cei care sunt/ şi-l sărută pe rând. copiii tot de maicile lor/se vor ţine în timp ce taţii se întorc/ din război, mierea va fi fabricată de aceleaşi albine, sarea va curge din lacrimi// cu noi. pomeniţi, copiaţi, uneori/ intrinsec, ne-om întoarce în timp, vom sări peste/ el;  inimă ţie, cum de-a pururi mă plec, ţi se/ suge din deget sânge de miel. multe se/ vor schimba cu limbă de moarte şi/ cu limbă de viaţă,/ astfel grăiesc. cei ce vor ajunge pe Lună,/ pe Marte, la atingere vor şopti «te iubesc»”.

                                                                                 Simona Gherguţ
                                                                          (Rotterdam – Ţările de Jos)

Facebook Comments