Lecturi de vară
„The New Yorker Encyclopedia of Cartoons” – triumful caricaturii

Cunoscând deja mai multe ediţii, „The New Yorker Encyclopedia of Cartoons”, această monumentală colecţie de caricaturi de presă, apărută în două volume, cartonate, la Editura Black Dog & Leventhal, include desenele apărute în cunoscuta revistă newyorkeză timp de aproape 100 de ani, selectate şi organizate după subiecte, cu comentarii documentate de Bob Mankoff şi o prefaţă de David Remnick.

0

Bob Mankoff, timp de două decenii responsabilul secţiei de caricatură a revistei, prezintă în cele 1.600 de pagini 3.000 de caricaturi organizate tematic, de la A la Z, în circa 300 de categorii de teme precum Adam & Eva, insule pustii, fotbal, divorţ, elefanţii nu uită niciodată, Hitler, fumători, sex, Sfântul Petru, câini vs. pisici. La categoria „politicieni”, nu sunt atacate personalităţi, ci moravuri. Excepţia la acest capitol o face, cum altfel, fostul preşedinte Trump. Comentariile lui Mankoff adaugă atât profunzime, cât şi noi note de umor.

Caricaturiştii care semnează desenele conţin şi vedete care au depăşit popularitatea locală, precum Robert Crumb (vârful de lance al graficii underground americane), Otto Soglow (sursa de inspiraţie pentru încercările BD ale avangardistului Victor Brauner), dar şi europeanul Jean Sempé sau românul Asciu Niculae.

În prefaţă, David Remnick, redactor-editor la „The New Yorker”, explică condiţia caricaturistului american: „Chiar de la început, unele desene te fac să te întrebi: de ce sunt atâtea insule pustii şi câini vorbitori în caricaturile din The New Yorker? De ce sunt caii atât de obosiţi şi pisicile atât de înţelepte? Am început să descopăr aceste lucruri cu mulţi ani în urmă – cu mult înainte de a deveni rutina mea întâlnirea cu redactorul de caricaturi miercuri după-amiază pentru a selecta cincisprezece sau douăzeci de desene dintr-un teanc de până la o sută. Tatăl meu avea un mic cabinet stomatologic acasă, iar dimineaţa, când nu lucra, coboram în sala de aşteptare, unde, aşezat pe podeaua rece a linoleumului, citeam teancuri de reviste destinate să-i distragă pacienţii de la durerea pe care ei o anticipau, aveam nouă sau zece ani, credeţi-mă, nu citeam The New Yorker pentru articolele de pe copertă cu Vietnamul sau cu mişcarea pentru drepturi civile. Dar mi-au plăcut acele desene ciudate. Mi s-au părut mult mai amuzante decât benzile desenate publicate în ziarul nostru local. Şi mai distincte, misterioase, răutăcioase. După un timp, am început să simt că fiecare artist avea propria sa personalitate; fiecare avea un vocabular, imagini recurente, o lume particularizată. Erau realişti, suprarealişti, gangsteri, absurzi fără cuvinte, moralişti de bucătărie. Unii au oferit lecţii; alţii n-au făcut nici morţi acest lucru. Unii erau pe tema momentului; alţii au creat cu totul în afara timpului. William Steig nu părea a fi deloc un desenator; Saul Steinberg părea a fi un geniu pitic care exista dincolo de gen şi de revista în sine. Şi mi s-a părut plăcută chiar şi nedumerirea mea de început. Întins pe jos, singur în sala de aşteptare a tatălui meu, învăţam o limbă şi mai ales să râd. Uneori, caricaturiştii vorbeau mai puţin cititorului, cât celorlalţi caricaturişti. Unii au dialogat cu cei care i-au influenţat, precum Roz Chast cu Charles Addams.” Remnick termină prefaţa cu o concluzie: „Cartea aceasta îţi poate salva viaţa… sau măcar s-o prelungească.”

„The New Yorker Encyclopedia of Cartoons” cântăreşte nu mai puţin de şapte kg, dar greutatea adevărată este dată de talentul şi ideile conţinute între paginile sale.

Să amintim că reputata revistă „The New Yorker” are sau a avut printre colaboratorii vedetă nume precum comicul Woody Allen, scriitorii E.L. Doctorow, Elisabeth Bishop, Susan Sontag, John Updike sau J.D. Salinger. Tirajul mediu al revistei în anul 2007 era de 1.065.893 exemplare.

Pentru cine are posibilitatea, „The New Yorker Encyclopedia of Cartoons” este o lectură plăcută, amuzantă, dar mai ales oferă înţelesul adevărat asupra caricaturii de presă.

Facebook Comments