O portocală

0

Nu vă invit să bâjbâim împreună prin cântecul Andei Călugăreanu. Portocala narativului de mai jos e o madlenă din acelea care îţi încleştează fălcile. Dacă scapi şi înjurătura, cu atât mai bine. Obosiţi, pândiţi, mascaţi, ne pregătim pentru ducă-se pe pustii unul dintre cei mai atipici ani din existenţa noastră. Şi pentru a ne reîncărca bateriile cu speranţă întru libertatea visată. Dar ce e cu portocala? Dacă astăzi te poţi urca şi cu picioarele pe munţii de portocale, multora, cândva, cu greu le-a surâs şansa de a avea la Crăciun şi de pom o portocală. În comerţul socialist, un astfel de bun capitalist nu era chiar lesne de dovedit. Încăpusem pe mâna sindicatelor care, prin definiţie, încăpuseră din start pe mâna forţei conducătoare, iar pe măsura apropierii noului an îşi făceau loc şuşotelile. Am auzit că ne dau ăştia şi portocale, cică şi ceva primă, iar reacţia de oameni trecuţi prin multe se ştie: la dreapta?… Culmea, cele câteva sute de lei nu cântăreau la târguiala comisiei de specialitate cât o… portocală, că de-aici plecasem. Pentru că, dintre colegi, s-a întâmplat ca atât el cât şi ea să lucreze în domenii diferite, dar sub aceeaşi umbrelă instituţională, fiecăruia i se repartizase cadoul. Din care nu putea lipsi, prin grija binomului de monolit partid – sindicate, mult disputata portocală. Acela binom! Mai bine de zece minute au durat tratativele dintre părţi de a cădea la învoială cu premierea celor doi, soţ şi soţie: două portocale în loc de una, ca în restul cazurilor. Cred că deja m-am grăbit cu descrierea madlenei de atunci, răzbătătoare prin timp şi spaţiu. Cred că nu am nuanţat sau nu am silabisit cuvântul mirobolant: por-to-ca-lă!… Şi ca să nu vă mai ţin în aşteptare cu deznodământul poveştii, ei bine, da, aşa a fost. Incredibil! Cei doi tinerei au primit nu una, ci două portocale alăturate. În acelaşi mun’cipiu reşedinţă de judeţ, preţ de un cincinal, cumpăram la discreţie, din oraşul de jos, cafea naturală. „Doriţi cu năut?” era, invariabil, întrebarea doamnei de la raft. Până ne învăţase pe rând, unii cu, alţii fără. Eu eram fără. Prost obicei! Asta m-a costat şi nu mă refer la număratul banilor. Pentru că, în curând, cafeaua aceea de toate dimineţile (şi acum îmi lăcrimează papilele), cu nasul în maşina de scris, avea să fie scoasă din comerţ şi înlocuită, vorba calului. Altă madlenă şi înrobitoarea cafea. În toamna anului precedent achitării de către Ceauşescu a datoriei externe, sora sa de la inspectoratul şcolar, Elena Bărbulescu, comunica, în cadrul consfătuirii cadrelor didactice de la Slatina, că „vom trăi mai bine”. Acuma ne dăm seama, impresionaţi, fiindcă atunci nimănui nu i-a căzut fisa, că doamnei general îi scăpase un detaliu şi ce detaliu. Pe vremea fratelui fi-va sau după?!…     

Facebook Comments