Handbal extremă urgenţă!

0

Insistăm cu handbalul feminin pentru că o jucătoare de talia Cristinei Neagu, ea simbolizând o disciplină sportivă pe care noi ca români continuăm s-o iubim, nu s-a născut din spuma mării. La reprezentaţia publică după care abia s-au stins luminile – Campionatul European din Danemarca – , naţionala României s-a clasat pe locul 12. Sugestiv, anul trecut, la Campionatul Mondial de la Kumamoto (Japonia), „tricolorele” s-au clasat tot pe 12, cu observaţia că una-i una şi alta-i alta. Ştim că în handbal urcuşurile şi coborâşurile fac parte din relieful său genetic. În Japonia, campioana mondială en titre, Franţa, avea să încheie competiţia pe locul 13, după România. Ce ar mai fi de zis? Numai că, în Danemarca, Franţa a jucat finala, iar România n-a jucat nimic, din păcate. Ceea ce îndeobşte numim „ştiinţa jocului” a lăsat de dorit. Nu clasamentele în forma lor fluidă îi alertează pe specialişti, ci fondul beton al problemei. Crina Pintea, apreciatul nostru pivot, a făcut de curând o declaraţie care, prin argumente imbatabile, conduce la ideea că, – strigător la cer! – , naţionala României a regresat cu 20 de ani faţă de handbalul actual. Am rămas înţepeniţi în tipare cu totul rudimentare, de la statutul jucătoarelor la cel al antrenorilor. Imaginea se schimbă cu o sută optzeci de grade când vine vorba despre echipele de club, acolo unde nu doar că ţinem pasul cu marile puteri, ba le mai şi defectăm la o adică. Nu au trecut decât patru ani de când o echipă de club românească a triumfat în Champions League. S-a mai câştigat şi o Cupă EHF. Meciurile pe care le dispută astăzi campioana, vicecampioana şi alte câteva echipe de top, la diverse niveluri de reprezentare, apropie până la a se confunda lumile care, dincolo, la nivelul percepţiei naţionale, şchiopătăm. Concluzia? Una singură, handbalul românesc nu poate fi deconectat de la reţelele handbalului care ne înconjoară. Pentru a rămâne conectaţi în cunoştinţă de cauză, e nevoie de multă voinţă, acolo unde e cazul chiar de voinţă politică, de investiţii, de bani, de munţi de bani, care, prin alte părţi de lume, nu taie nimănui respiraţia. Nu credem să existe iubitor de handbal care să regrete că prin handbalul mioritic s-au perindat Isabelle Gulden şi Pessoa, că străluceşte între buturi Batinovic. Nici în materie de antrenorat, lucrurile nu sunt bătute în cuie. România a obţinut performanţe şi cu antrenori români, până la argintul mondial, şi cu antrenori străini. În martie, „tricolorele” se vor deplasa la turneul preolimpic de la Podgorica, în grupă cu Norvegia, Muntenegru şi Thailanda. Cum la Tokyo se califică primele două, e musai să mai eliminăm un adversar în afară de asiatici. Greu spre imposibil, Norvegia. Federaţia Română de Handbal facă bine să mute urgent.

Facebook Comments