Cal şi călăreţ

0

La despărţirea de FCSB, Harlem Gnohere, ivorianul, a înfipt un colţ de fildeş în CV-ul lui Bogdan Vintilă, pe care l-a numit „aşa-zisul antrenor”. Nu discutăm statutul acestuia din urmă la (pe lângă) echipa sau rotativa de făcut bani a latifundiarului din Pipera. Francezul de origine ivoriană nu e nici primul şi nici ultimul care dă din casă după ce o părăseşte. Nu relaţia antrenor-patron ne interesează, mai mult sau mai puţin transparentă, mai mult sau mai puţin difuză. Ci relaţia antrenor-jucător, aceea dintre antrenorul/ „aşa-zisul antrenor” şi jucătorul/ „aşa-zisul jucător”, din moment ce acesta a fost mai mult împins pe scări decât chemat la taclale. Fel de relaţie care, altundeva, a făcut ocolul lumii în cucerirea de campionate naţionale sau mondiale. Cu Sacchi, de exemplu, cravaşându-i pe cei de la Milano sau pe „azzurri”, pentru a medita apoi şi dulce şi amar: „Nu mi-am dat seama că pentru a deveni jocheu trebuie să fi fost cal înainte”. Regretatul Cristian Ţopescu, fost campion naţional de hipism, preluând frâiele celei dintâi pasiuni de la tatăl său, Felix, autorul cărţii „30 de ani în şa”, ne-a vorbit în dese rânduri, la microfon, despre ce anume îl leagă pe călăreţ de cal şi despre felul în care calul „răspunde” stăpânului în preajma căruia se simte în siguranţă. Care ar fi „lanţul de iubire” dintre călăreţ şi cal? Unul destul de întins şi de rezistent: cunoaştere, încredere, răbdare, blândeţe, curaj, talent, afecţiune, judecată, caracter. Respectiv, forme de limbaj corporal exprimând ataşamentul, supunerea sau furia animalului la o comandă întârziată. Se spune că un călăreţ bun aude când calul său îi vorbeşte. Un călăreţ performant aude când calul său îi şopteşte. Dar un călăreţ slab nu-şi va auzi calul nici când acesta strigă la el. Încă la primul discurs, încă la primele comenzi date pe parcursul încălzirii, antrenorul nou-sosit este taxat de jucători, fie şi prin comparaţie cu precedentul. E mai clar sau mai puţin clar în exprimare, foloseşte metode mai apropiate sau mai îndepărtate de stilul marilor echipe. Este afectuos ori, dimpotrivă, parcă e căzut din şa. Ce să simtă un „cârlan” de la U-21, abia adus la echipă, când n-a prins să joace un meci întreg, însă jocheul suprem, inexistent în hipism, îl desfiinţează? Iar „aşa-zisul antrenor”, din câţi „aşa zişi” vom fi având, ori nu reacţionează, ori reacţionează nu a la Sacchi, ci a la sanchi! I-ar conveni şefului un pursânge, dar nu dă pe el nici cât a luat pe o vită. S-ar debarasa de câteva sute de mii pentru un lusitan de clasă, dar are mai mult decât clasele sale. Un trăpaş francez, cumva? De acord, dar să nu fie francez. Jocheul dinapoia jocheului suprem trage de hăţuri să învingă, dar uită că e cu mâinile goale. Ce să mai priceapă şi calul?…