Montreal după patru ani (II)

0

Burt Lancaster, Jerry Lewis, Nana Mouskouri, Jean Chretien, Raymond Bourque, Guy Lafleur, Celine Dion, Rusty Staub, Ken Dryden, entre autres. Fotografii înrămate şi autografiate lângă decupaje elogioase din presa vremii, inclusiv în limba chineză. Ce au în comun toţi aceştia vizavi de Montreal poate duce cu gândul la orice, numai la atât de banalul muşchi de vită afumat după o reţetă specială – nu. Iar reţeta specială se numeşte Schwartz, o familie de evrei din Timişoara ajunsă în Canada după 1928, ai cărei descendenţi îşi ademenesc şi astăzi clienţii, pe b-dul St. Laurent, cu cele mai gustoase sendvişuri din lume. Eu şi Ly datorăm Annei şi lui Pett această descoperire culinară după numai o jumătate de oră de la ultimele aplauze care au răsunat la Cirque du Soleil Allegria, din Vieux-Port. Cum la Montreal mai şi plouă, încă destul de sâcâitor, ne ascundem preţ de câteva ceasuri în „Oraşul subteran” întins pe nu mai puţin de 33 de kilometri din cei 60 semănând de la un capăt la altul cu nişte aripi de fluture. Un „oraş” prin nimic deosebit de ceea ce etalează la suprafaţă a doua mare metropolă francofonă după Paris. Aici, ne-am preumblat în voie prin Muzeul „Grevin” al figurilor de ceară, despre care cei preumblaţi susţin că e mai expresiv decât geamănul Tussaud din New York. Nu doar Toronto, cosmopolit până în măduva oaselor, e în stare să etaleze frumuseţi arhitectonice de ultim răcnet. Ci şi, mai ales, capitala Ottawa, fostă Bytown, astfel aleasă după referendumul din 1980, iniţiat de Rene Levesque. Ottawa, care nu depăşeşte statistic 1 milion de locuitori, ne-a impresionat prin două uriaşe edificii de cultură: Galeria Naţională, care fiinţează din 1988, şi Muzeul Canadian al Civilizaţiilor, funcţionabil din 1989 şi deţinător al celei mai mari colecţii de stâlpi totemici din lume. Clădirile Parlamentului sunt închise momentan, dar ne surâde din plin şansa de a vizita expoziţia de Portrete Gauguin la Muzeul de Arte Frumoase al Canadei. Ottawa rămâne un etalon civilizator pentru modul în care combină stilul gotic al clădirilor de odinioară cu „zgârie norii” secolului XXI. A călători prin Canada şi a ocoli cascada Niagara, din raţiuni mai mult sau mai puţin întemeiate, e frustrant. „Mi se părea că mă ridic de pe pământ şi privesc raiul”, scria Dickens. Vara la Niagara Falls, până dincolo de Buffalo, pe tărâm american, înseamnă divertisment, curiozitate şi uimire în faţa naturii dezlănţuite. „Legenda cascadei Niagara”, un film în format 3 D/4D, taie respiraţia cu zgâlţâit de scaune şi alte efecte speciale. Ca şi turul de orizont de la cei 236 de metri, cât măsoară înălţimea lui Skaylon Tower. O ultimă remarcă: şi aici, în Canada, de parcă prea puţin ne-am fi îndepărtat de casă, am auzit, în varii ocazii, vorbindu-se româneşte!…