Cu drepturi depline

0

Atât europenism cât românism şi viţăvercea. Orice altă paradigmă în rostuirea alegerilor din 26 mai pentru Parlamentul European iese în decor. Asta trebuie să fie şi în mintea experţilor de clasă în politici europene, şi în mintea românului nu cu prea multă carte, dar cu foarte multă şi amară, de ce nu şi benefică, experienţă de viaţă. Faptul în sine că existăm ca stat, în răspărul atâtor încercări şi conjuraţii, este o minune. „Pe ce te bazezi?”, interogaţia lui Moromete, patentată de Marin Preda, spune totul în proximitatea şi valabilitatea argumentaţiei. De aceea, prea multă vorbă sau învârteală în jurul cozii în ceea ce priveşte europarlamentarele riscă să arunce votul din 26 mai într-o zonă de compromis. Noi aşa ştim, că statutul României este – acela şi acesta – de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, de pe când s-a finalizat procesul de aderare la 1 ianuarie 2007. Dar încă din 2004, cu ocazia Summitului de la Salonic, Uniunea Europeană declara că sprijină acest obiectiv, aşa cum l-a sprijinit şi pe al altora. Deplinătatea drepturilor în speţă nu s-a ştirbit cu nimic de 12 ani încoace, iar România nu a încetat de a fi stat independent şi suveran, după cum nici Constituţia, legea fundamentală, nu s-a clintit din litera şi spiritul ei. Pe ici, pe colo, în detalii de convergenţă juridică, fireşte că i-ar mai trebui şi ei nişte nituri. Și atunci? De unde euroscepticismul vânturat de unii şi de alţii după cum bate vântul? A te abţine sau a spune „nu” la o decizie sau alta, cu impact în întreg spaţiul european şi prin asta în fiecare din părţile lui componente, nu înseamnă euroscepticism. După cum a spune „da” cu toată gura nu înseamnă neapărat eurooptimism. De bine, de rău, românii depăşesc procentual media continentală a încrederii în instituţiile UE, aşa că numai un nebun ar mai putea concepe că alţi nebuni uneltesc la Roexit după îmbârligatul antecedent Brexit. Istoria universală, ca şi istoria României, ne învaţă un lucru de căpetenie: trădătorii au viaţă scurtă, odată expiraţi sunt scoşi din schemă ca o măsea stricată. Aceeaşi istorie, răbdătoare chiar şi atunci când e despotic rescrisă, până la urmă îl aşază pe fiecare la locul cuvenit, binecuvântat sau infam. Manipularea îşi face datoria faţă de stăpâni. Reflexul de „cârlig deştept” al unei naţiuni funcţionează şi el: se prinde! Indiferent de cine aruncă undiţa. Urât cuvânt, manipulare. Din fondul principal de cuvinte a dispărut unul incomparabil mai expresiv: minciuna. De ce mă minţi?, întreba tatăl. De ce mă minţi?, îşi întreba fătuca iubitul infidel. Azi, părintele e manipulat de copilul necopt, iar bărbatul care calcă în străchini îşi manipulează jumătatea. Iar pe noi toţi ne manipulează, popular şi populist, manipulatorii cu vechi şi mai noi atribute de serviciu.