Cu un zâmbet de superioritate pe sub mustaţa căruntă, Liviu Dragnea, liderul absolut(ist) al Partidului Social Democrat, şi-a scris numele cu majuscule în cartea de Istorie Contemporană a României zilelor noastre. Este primul şi foarte probabil va rămâne singurul preşedinte de partid care a reuşit performanţa istorică de a-şi dărâma cu cinism două guverne doar pentru a-şi satisface pofta nemăsurată de a conduce destinele acestei ţări. Demonstrând o capacitate de dominare a propriului partid aşa cum nici măcar Traian Băsescu nu a reuşit, ialomiţeanul le-a demonstrat tuturor că „ora exactă“ în această ţară nu se dă la Palatul Victoria sau la Cotroceni, ci în uitata de Dumnezeu „metropolă“ Alexandria.

Iohannis, spectator de lux la comedia pesedistă
Spectator de lux la acest tur de forţă al lui Liviu Dragnea a fost preşedintele Klaus Iohannis. Fricos şi lipsit de idei aşa cum a fost în întreaga sa carieră politică, preşedintele a plecat steagul sfios în faţa tăvălugului pesedist, predându-le acestora ţara cu noi, cetăţenii ei, la pachet. Nici măcar nu a mimat un moment vreun gest de frondă. Unii, nu puţini, s-au grăbit să îl acuze de blat politic cu Liviu Dragnea: te las să-ţi pui alt guvern, nominalizezi, în schimb, un candidat slab la prezidenţialele de anul viitor. Evident, scenariul este unul fantezist! Îţi trebuie multă dibăcie politică şi capacitate de comunicare pentru a pune pe roate o asemenea învoială. Nicicând în scurta sa carieră politică, actualul preşedinte nu a dat vreu semn că ar fi altceva decât o „icoană“ politică contrafăcută la ceas de seară de nişte pseudocreştini speriaţi că nu mai au nicio relicvă la picioarele căreia să se închine. Spiritul său combativ este invers proporţional cu înălţimea domniei sale, iar discursul poticnit este plin de platitudini socio-politico-economice care se vor a fi pilde pline de înţelepciune.

Opoziţie avem doar pe hârtie
Din păcate pentru societatea noastră, nici măcar opoziţia nu dă semne că s-ar fi maturizat. Useriştii sclipesc prin acţiuni comice pe culoarele Parlamentului, însă lipsa unui program real de guvernare, o alternativă viabilă la haosul socio-economic din zilele noastre, îi transformă într-un soi de saltimbaci rataţi şi rătăciţi prin meandrele politice contemporane. De partea cealaltă, liberalii dovedesc pe zi ce trece că duc o lipsă acută de leadership, înscăunarea lui Ludovic Orban în fruntea acestui partid fiind, în fapt, nu soluţia salvatoare, ci doar alegerea răului cel mai mic. Ascultându-l pe Cristian Buşoi vorbind duios despre alegeri anticipate şi colapsul economic care ne pândeşte după colţ, în conferinţa de presă de la Craiova, în condiţiile în care partidul pe care îl reprezintă nu a fost capabil să ofere de patru ori la rând un candidat pentru postul de premier şi nici să conceapă în mai bine de o jumătate de an un amărât de program de guvernare, realizăm că, de fapt, nu numai puterea se află într-o gravă criză existenţială, ci întreaga clasă politică românească. Eşecul celor aproape treizeci de ani de democraţie este, din păcate, unul evident pentru cei care preferă să stea strâmb şi să judece drept, iar soluţii salvatoare imediate pur şi simplu nu există. Vrem, nu vrem, în următorii zece ani ne vom târî ca şi până acum, sperând ca, din cine ştie ce cotlon al societăţii româneşti despuiate de valori, să răsară vreo doi-trei politicieni adevăraţi. Dacă nu, Dumnezeu cu mila!