La pas prin Bucureşti

0

Săptămâna trecută, mi-a ieşit în cale, ca un boom nostalgic, şansa de a revedea Capitala ţării. Dar şi a unei neostoite iubiri, a ţării din mine. Prima observaţie este cu adevărat capitală şi priveşte orice figură de edil, pion de cursă lungă sau frumos nebun de oraş. Ea corespunde mai multor definiţii scuturate din arborele genealogic al administraţei locale: igiena străzii, a clădirilor, a trotuarelor şi grădinilor etc. Primele vitrine ale unei ţări sunt gările şi aeroporturile, traseele pe care se circulă, oamenii pe care îi întâlneşti – comunicativi, săritori, generoşi sau, dimpotrivă, opaci, refractari. Chiar mai rău: îl rogi pe careva să pună degetul pe un declic fotografic, pe o poză de grup din care îţi doreşti să nu lipsească nimeni, şi el, parte din europeanul edulcorat, fuge cu muniţia! Am văzut de data asta şi îmi asum criteriul optic un Bucureşti vitregit de spirit gospodăresc. O răscruce de anotimpuri în care calci pe frunze moarte şi bălţi în expansiune ale aparatelor de aer ţuruind de sus. O baltă alungită, de culoarea algelor moarte, este şi Dâmboviţa. N-ar fi în firea mea să critic Bucureştiul, după ce ne-am avut ca fraţii, vorba lui Gică Petrescu. Dar e în firea acelora care aleg să-l ia la pas în varii direcţii şi din varii motive. Primul şoc, cinema Patria, cerşetor zdrenţuit de mistrie şi var, scos din uz pe seama riscului de seism. Bine, şi în loc ce punem? Înaintând spre Intercontinental şi Teatrul Naţional, observi, ca dentistul, un întreg şir de măsele stricate. S-a scos şi cinema ”Scala”, în schimbul unui conglomerat publicitar greu de înţeles. Calea Victoriei, între Capşa şi Scobitoarea cu cartof, care se vrea imaginea monumentală a revoluţiei, îmi pare austeră şi prăfuită. În imediata vecinătate a Ateneului, peste faţada unei clădiri care a trecut cu brio examenul ultimului secol de existenţă, s-a turnat un capişon de sticlă neagră. Multe asemenea recuzite funebre umbresc identitatea acelei capitale interbelice care s-a vrut a fi, şi a fost, ”Micul Paris”. Azi, ea pare să cocheteze cu un burg strident, financiar prin excelenţă, în care balcanismul se ia la harţă cu un rătăcitor duh european. Duh, duhoare. Altă decepţie, Cişmigiul. Ni-l închipuim din descrierile unor iluştri clasici care şi-au interferat destinul cu acest colţ paradisiac de promenadă şi modă a vremii. Iată-l bagatelizat, un talcioc sub cerul liber, cu bârne înnegrite de ploi închipuind nişte chioşcuri care desfigurează aleile autografiate de porumbei şi funcţionează doar iarna. Au dispărut şi covoarele florale ca la Versailles, ajunse biete preşuri de begonii pitice, semn de primărie şi de primar ”ce n-a văzut Parisul”, dar vede Craiova prin trimisul său ocazional.