Eminescu iar şi iar

0

Se împlinesc, la 15 ianuarie, 167 de ani de la naşterea Luceafărului, simbolul identitar şi de perenitate al poeziei noastre de geniu şi nu numai. Pentru că Eminescu a fost şi un gazetar de geniu, şi un român de geniu. Aceşti 167 de ani, o picătură în oceanul eternităţii, nu l-au urcat şi nu l-au coborât, ci l-au păstrat cu sfinţenie acolo unde îi sunt menirea şi locul. A-i pomeni pe detractori înseamnă a le face hatârul, despre detractori numai de bine. Se spune că nimic nu rezistă lui Cronos, care, precum cariul în grindă, roade până nu mai roade. Creatori universali au avut de suferit pe seama decalajelor dintre valoare şi recunoaştere, ca înaintemergători în feluritele arte (care, orice am spune, nu se adresează veleitarilor). Pentru ca, post-mortem, operele, inestimabile, cele care înnobilează bibliotecile, muzeele şi dau măreţie locurilor, să întregească patrimoniul UNESCO. Revenind la Mihai Eminescu, împărtăşim opinia potrivit căreia, dacă îl recitim, şi trebuie, descoperim la el noi subtililităţi şi armonii, ne pare la fel de viu ca atunci când aşternea pe hârtie Memento mori (Panorama deşertăciunilor) sau Scrisorile. Dacă nu cumva ”mai viu”, fiindcă spiritul dăinuie trupului. Versuri simple în aparenţă, pe care le-am parcurs ca şcolari alergând după fluturi, apoi la maturitate, când iluzia se dizolvă în realul de fiecare zi, trezesc altfel de ecouri şi de profunzimi. Sorbi din ele ca din izvor particule de har dumnezeit, te bucuri şi te întristezi, pentru că nici tristeţea, ca terapie, nu-i e dată oricui. Au trecut 167 de ani de la naşterea sa, vor trece încă atâţia şi încă atâţia în succesiuni şi cuibare mirobolante, când urmaşii urmaşilor noştri vor conştientiza, iar şi iar, că Eminescu nu e mai puţin elocvent în ceea ce priveşte brazda, sămânţa şi rosturile poetizante ale lumii. ”Sara pe deal buciumul sună cu jale…”, recita Sadoveanu, ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”, recită Caramitru, despărţiţi de pojghiţa subţire a vreo douăzeci de luştri. Dacă Ion Caramitru e contemporanul nostru, păcat că Mihail Sadoveanu, vocea inconfundabilă a pastelurilor eminesciene, ca şi a amintirilor lui Creangă, zace, prea repede pus la index, dacă nu la spate. Televiziunile, interesate în recondiţionări de arhivă (nimic de reproşat), nu găsesc undiţa pentru capturile din arealul eminescian, radioul nici atât. Reluându-l pe Eminescu, dincolo de poezie, în litera şi spiritul publicisticii, constatăm că, exigent şi febril, el chiar cutreieră printre noi, dovadă că în politică şi politichie nu ninge altfel, dacă e să suspinăm după zăpezile de altădată. Cu şir de modele, cu şiruri de lichele, de trădători ai românului de rând şi ai României de peste rând.