În cuvântul de binecuvântare împărtăşit cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie a reliefat: „Trecut-au anii” de la naşterea micului Eminovici la Botoşani, însă dorul de Mihail Eminescu fascinează sufletele iubitorilor de cultură care, pe măsura descoperirii continue a profunzimilor nebănuite din poezia sa, îl aşază pe poetul naţional drept simbol al excelenţei literare. Este, cu adevărat, „o revelaţie ce mângâie”, spunea Rosa Del Conte.
Comemorăm astăzi, de Ziua Culturii Naţionale, naşterea Luceafărului poeziei româneşti, momentul în care acesta răsare în neamul său, ca soarele de dimineaţă, cu „aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană”, după cum afirma I. L. Caragiale, spre a străluci veşnic în cultură şi spiritualitate, prin măiestria şi frumuseţea versurilor sale. De altfel, poetul era un ideal de frumuseţe fizică, de desăvârşire interioară prin iubire, de dăruire şi sacrificiu suprem pentru binele naţiunii.
În aură de nobleţe, numele lui Mihai Eminescu a străbătut înmănuncherea anilor şi a mângâiat ca un stăruitor spre desăvârşire cultura naţională. El este licărul de lumină cu valoare de simbol şi reper al culturii române şi, cum remarca George Murnu, „ne apare ca un profet şi cântăreţ al aspiraţiilor noastre, un mistagog care, cu gest sacerdotal, oficiază în telesteriile naţiunii. Un Moise care se înfurie în faţa materializării şi degradării norodului şi, cu trâmbiţa de aramă, trezeşte într-însul conştiinţa demnităţii şi mândriei pierdute”.
Totodată, simţim, aproape tainic, în opera eminesciană, vibraţia credinţei, pentru că limbajul poetic este o punte revelaţională care descoperă taina, dar nu epuizează misterul. Înzestrat cu multe şi alese daruri, „omul deplin al culturii româneşti” era un împătimit scormonitor de manuscrise şi cititor al scripturilor şi a fost cu totul pătruns de cunoaşterea care alături de trăirile şi de sentimentele sale au inspirat întreaga creaţie literară, devenind, după aprecierile lui Constantin Noica, „măsură a fiinţei naţionale”, iar opera sa, fiind considerată de Dimitrie Vatamaniuc drept „expresie a demnităţii naţionale, a conştiinţei profesionale şi a talentului de excepţie fără egal în cultura română”.
Într-o înregistrare din arhiva Radiofonică din anul 1955, Tudor Arghezi spunea: „a vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc”.
Încă din copilărie, Mihai Eminescu a adunat în sufletul său frumuseţea şi sfinţenia locurilor şi a oamenilor care, ca un fior, i-au străpuns întreaga fiinţă şi i-au întreţesut gândurile cu liantul purtător de mister al graiului românesc, încât, cu o neîmplinită sete de cunoaştere, a străbătut vechile cronici, deopotrivă cu parcurgerea scrierilor din perioada „dimineţii” poeziei româneşti şi a preocupărilor de frumos ale înainaşilor săi pe tărâmul culturii, spre a construi, apoi, „un fel de mitologie a naţionalităţii şi spiritualităţii noastre”, după cum remarca Eugen Simion.
Fascinat de simplitatea şi rafinamentul neamului şi spiritualităţii poporului român, şi-a călăuzit paşii cu dorinţa nestinsă a cunoaşterii tezaurului Ortodoxiei, privind întru-totul cuviincios înţelegerea rosturilor, încât „s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu” – spunea Nichifor Crainic – şi, călător peste nemărginirea timpului, aşeza gândurile: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărul mărilor/ Din valul ce ne bântuie,/ Înalţă-ne, ne mântuie” şi „Te rog ca milă tu să ai,/ Fiinţa de mi-o schimbă” (într-o variantă la poemul Luceafărul).
Opera sa este o continuă creaţie pentru a pune în evidenţă frumosul sub toate aspectele lui şi, de aceea, îndreptăţit, Titu Maiorescu îl considera „rege al cugetării omeneşti”, în timp ce Gheorghe Bogdan-Duică vorbeşte de „minunea eminesciană”, iar Constantin Noica aminteşte de „miracolul eminescian”.
Însă acest „miracol” a păşit, ca toţi ceilalţi ai săi, spre porţile veşniciei, lăsând un adevărat tezaur de cultură şi, „De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
Ne ostoim dorul de Eminescu, citindu-i opera, care – potrivit academicianului Zoe Dumitrescu-Buşulenga – „este etern contemporană cu orice generaţie şi cu orice etapă de cultură. Ea ne aşteaptă, mereu deschisă, pentru a releva alte semnificaţii şi adâncimi din nesfârşita, nobila ambiguitate ce însoţeşte fiecare operă într-adevăr mare a lumii”. Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să aşeze sufletul alesului Său, poetului Mihai Eminescu, în ceata celor ce sunt împlinirea vocaţiei celei mai înalte a unui neam şi în lumina slavei Sale celei neînserate!