Celebra „savoir pour prévoir, afin de pouvoir” (a cunoaşte pentru a planifica pentru a reuşi) a marelui pozitivist August Comte ar trebui să se audă tot mai des în mediile decidente din România. Şi în viaţa fiecăruia dintre noi.
Tranziţia verde este inevitabilă. Eşecul în România al acestei tranziţii este evitabil! Tranziţia verde nu este o ideologie, ci o necesitate. În termenii teoriei valurilor lui Kondratiev (schimbări structurale în dinamica economică şi socială generate de un motor al schimbării/ inovaţie tehnologică), am putea spune că suntem în faţa celui de-al şaselea val. Cu diferenţa semnificativă că acest val nu e generat de o inovaţie tehnologică, ci de presiunea accentuată a schimbărilor climatice. Presiune care presupune mai multă inovare economică, socială, tehnologică şi o adaptare psihologică pe măsură, la nivel colectiv precum şi la nivel individual.
Tranziţia verde vine cu mari riscuri, dar şi cu mari oportunităţi pentru România. Dacă facem ceea ce ne spune nenea Comte, maximizăm oportunităţile şi minimizăm riscurile. Adică, valu nu ne va lua calu şi nici scroafa din coteţ. Chiar ne va aduce avantaje în plus… Pentru asta trebuie să gândim şi să planificăm ”la pachet” politicile privind combaterea schimbărilor climatice cu politicile de pe piaţa muncii.
Se vor pierde sute de mii, poate peste 1,5 milioane de locuri de muncă în România următorilor 15-20 de ani. Există însă oportunităţi mari pentru crearea altor 1,5-2 milioane de locuri de muncă durabile şi bine plătite. Unii specialişti optimişti vorbesc de 1 milion de locuri de muncă în următorii 10 ani generate de fenomenul digitalizării! (Personal mi-aş dori să fie aşa, dar îmi amintesc rapid că România se află în prezent, conform Eurostat, în coada clasamentului competenţelor digitale din UE. Doar 9% din populaţie stăpâneşte competenţe digitale superioare, în vreme ce 45% deţine competenţe digitale reduse. Dacă îmi amintesc şi faptul că la testele PISA din 2018 România a fost singura ţară din UE care a susţinut testele pentru elevii de 15 ani pe suport hârtie, simt cum îndoiala ”strategică” mă învăluie de-a dreptul…). Alte sute de mii de locuri de muncă pot fi create în agricultura ecologică, în renaturări de terenuri şi ape, în industria energetică alternativă, în reabilitarea energetică a clădirilor, în economia circulară etc. State europene precum Franţa au deja proiecţii bine calibrate pe locurile de muncă ce vor fi generate de tranziţia verde.
În România, astfel de proiecţii oficiale lipsesc. Avem o Strategie naţională pentru locuri de muncă verzi 2018-2025, aflată, iată, în al patrulea an de implementare, dar nu prea ştim mare lucru despre rezultatele ei. Aşa cum avem şi o Strategie pentru dezvoltare durabilă-orizont 2030 despre care iarăşi nu se prea face vorbire în spaţiul public. Construcţiile bugetare, abordările privind accesările de fonduri europene par a nu fi corelate cu aceste strategii. Oare guvernul Ciucă şi le asumă, le ia în considerare, înseamnă ele ceva cu adevărat din perspectiva reuşitei tranziţiei verzi în România?!?
În privinţa fondurilor europene (atât de necesare să trecem valul!), prevăzute de Cadrul Financiar 2021-2021, suntem din nou în întârziere din motive devenite tradiţionale: pasivitate administrativă + voinţă politică diluată. Drafturile revizuite ale Programelor operaţionale Dezvoltare Durabilă (PODD) şi Tranziţie Justă (POTJ) nu sunt trimise/aprobate la acest moment către Bruxelles, ceea ce înseamnă că apelurile de proiecte vor fi lansate cel mai devreme primăvara viitoare!… 4,62 miliarde euro alocate pentru PODD şi 2,03 miliarde euro pentru POTJ. Dacă ne uităm şi la Bugetul PNRR: 12,013 miliarde euro alocate României pentru obiective verzi, 5,894 miliarde euro pentru digitalizare, avem o imagine idilică a oportunităţilor care ni se deschid.
Să nu uităm însă, o clipă, vorba veche şi adâncă: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n sac”. De modul în care „vom şti să băgăm în sac” depinde modul în care vom trece valul păstrând calul şi ”evitând”, astfel, inevitabilul…