Nu știu, nu cred ca în școlile noastre să se predea „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, de Mihai Eminescu, poezie publicată într-un număr din 1867 al revistei Familia din Oradea. În Republica Populară Română, nu numai că poezia apărea în manualul de Limba română, ne puneau dascălii s-o știm pe de rost și s-o recităm mai cu seamă la serbări. Astăzi, dascălii aceia ar fi puși la zid pentru că politizează prin Eminescu (ce dacă e Eminescu!) actul educațional. Cu toate astea, mă încăpățânez să cred că nu există fire de român căruia să nu-i placă această poezie. În Republica Socialistă România, poezia patriotică s-a scris și publicat cu frenezie, lunecând încet, dar sigur, în cultul personalității, unde s-a și scrântit. Dictatura a murit și, odată cu ea, dintr-un anume reflex, s-a stins și elanul poetic tras de păr. În câte reviste literare am deschis, n-am găsit, măcar de altoi, o poezie patriotică. Exterior patriotică, da. Din belșug. Dacă ești patriot, e pe dos s-o declari. Poți declara că îți iubești câinele, pisica, maimuța. Dintr-o declanșare de tăvălug, mulți iubesc, declarat, hălcile sfârâind pe grătar și maneaua. Țara, nu! Paler, bietul, avea o remarcă: „Eu nu am țară, eu am patrie”. În vremurile din urmă, poate cea mai interesantă poezie patriotică datează din 24 septembrie 2001, îl are autor pe jurnalistul Cornel Nistorescu și se intitulează „Cântarea Americii”. Vrând, nevrând, sinapsele pulsează spre o altă Cântare, mai de pe bătătură, a României, fumată e-he!… În zăpăceala de-acum, am uitat că Alecu Russo, ideolog al generației de la 1848, scria și publica în 1850 exact „Cântarea României”, pe care ideologii iviți la un veac și ceva distanță și-au tras-o, șmecherește, pe turta lor. Să frângem ceva din ea, ca idee: „Nu au răsărit florile, sunt turmele multe și frumoase ce pasc văile tale; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete și cu flori, cu avuție și cu frumusețe… Pentru ce gemi și țipi, țară bogată?…”. Să ne întoarcem la „Cântarea Americii”, poemul lui Cornel Nistorescu. „Nu știu cum Dumnezeu toată această cântare obsedantă a Americii nu sună nici dogit, nici naționalist, nici ostentativ!”. Știa, dar și-a plasat-o strategic la urmă: „Numai libertatea poate face asemenea minune!”. De 34 de ani, suntem liberi ca pasărea cerului și singura cântare de seamă este a stolului în zbor. Dacă aș fi oniric, mi-aș permite să creionez un concurs național pe tema asta fără variațiuni: Patria. Dacă aș mai avea și un buzunar de-al sacoului lui Becali, fiindcă statul schilav nu își permite, aș finanța primele zece producții poematice care scutură de praf și zgură acest măreț cuvânt în trei pași: Patria. Pe care un spirit anapoda, cu 13 ani de temniță la activ, l-a luat în veșnicie: „Eu sunt de meserie român”.
