Observ un fenomen paradoxal. Cu cât ne apropiem de alegeri, cu atât oamenii se întreabă între ei cu cine votează. Și nu pentru că ar fi înceți la minte, ci pentru că se zbat să facă lumină într-un desiș de aparențe și contradicții. De la idei și principii de ordin general, pe candidați și partide, alegătorul trebuie să extragă, în particular, binele lui și al familiei sale. Stă cu ochii injectați pe tot ce mișcă în studiouri, trage cu urechea la unii și alții, în plus își întreabă apropiații cu același duh retoric din Caragiale. Promisiunile nu sunt puține, nu ar fi nici imposibil de implementat, dar stai și te scarpini în creștetul capului: unde au fost până acum aceleași partide, candidații la parlamentare, toată floarea? Unii dintre viitorii înainte mergători la secțiile de vot, mai lustruiți, mai știu ceva. Dacă sunt electorale, te poți șterge pe picioare cu toate promisiunile. Nu că nu s-ar dori, nu că ar fi fantasmagorice. Așa e obiceiul înțelenit și pe la alții mai mari, să promită marea cu sarea. După aceea, văd ele partidele, vede el Președintele, văd ei nou-aleșii pe unde scot cămașa. Mâncăm pe datorie, ne îmbrăcăm pe datorie. Vor cotiza la împrumuturi și cei ce se nasc în prezent, iar taxele și impozitele vor bubui la anul. Și asta n-ar fi nimic. Pe deasupra, e una și mai groasă, ca plapuma în mijlocul iernii. Pe cine agreează americanii?! Trump ce zice? Să nu facem pe proștii sub clar de lună. Corectez: în ce mă privește. Există laboratoare, servicii, stat paralel, perpendicular, oblic, după cum, la fel de bine, mai depinde rezultatul alegerilor și de cei ce numără voturile, bașca softurile. Cum până la Dumnezeu te compostează sfinții, până la Trump și americani, mai de doftă e ce zice primarele și ai lui. Parcă aud: „…Că ei ne-au băgat apă și ne-or băga și gaze, băga-i-aș în mă-sa de comuniști. De fonduri europene ai auzit? Școala asta de pe colț și closetul de milioane, cu fonduri de la Bruxelles s-au ridicat. Eu zic să ținem de primar”. Din narativul cu pricina, nu se putea să lipsească Păcală: „Zi ca primarul și ștampilează după poftele tale!”. ” – Aș face-o, dar e riscul mare. Și am nevastă, am copii”. Așa se vede campania de la firul ierbii, ca și de la roata tramvaiului de vârsta bunicii, dar aici e altă poveste. Multe așezări rurale, foarte multe, s-au depopulat, ca și orașele, ca și țara de altfel. Cei bătrâni, încă în stare să bată poteca până la poartă, nu și-au pierdut speranța să-și vadă copiii acasă. Sunt în diaspora. S-au strecurat și pentru ei ceva gânduri electorale. Cum speranța moare ultima, speră și oamenii politici că îi vor aduce acasă pe mulți dintre ei. Depinde câți încap în ce va să însemne „mulți”, poate o sută, poate două. În final, problema nu e să aducem, ci să stopăm plecările.
