Îmi atrage atenția titlul unui articol care, de la o vreme, aproape că a devenit loc comun: „Îmbătrânirea populației, povara bugetelor”. Ca și cum cineva sau ceva s-ar putea opune cu toată forța procesului de înaintare în vârstă a oricărui individ nedoborât de alte cauze. Nu zic mai mult (la același lucru m-am gândit și eu). Incipitul se dezvoltă după cum urmează: „Îmbătrânirea populației reprezintă deja un factor de presiune semnificativă asupra finanțelor publice la nivel mondial, iar România nu face excepție”. La fiecare zece ani, România pierde un milion de locuitori, cum s-a întâmplat din 2011 până în 2021. În mod natural, nu prin emigrare, care tot pierdere înseamnă, dar care poate fi ținută sub control. Se știe până la detaliu de ce unii conaționali își părăsesc țara. Se știe și în ce condiții s-ar întoarce. Societatea manifestă respect față de bătrâni prin a li se adresa ca unor seniori, dar în ce privește căminele sau azilurile – decente, cel puțin – , România e la distanță de ani-lumină. Problema se complică peste tot în Europa, mai ales, la schimbul natural de generații. Doar că unii ies pe ușă, iar de intrat nu intră nimeni sau foarte puțini pentru a nu rămâne încăperea goală. Potrivit Comisiei Europene, segmentul persoanelor de peste 65 de ani de pe continent va crește de la 20 la 30 la sută până în 2050, cu efecte similare în alte regiuni, precum SUA și Japonia. Ca și cum ne furăm singuri căciula, presiunea asupra bugetului necesită taxe mai multe sau mai mari. De ce tinerii de azi, oriunde s-ar afla, nu prea își doresc copii, s-a explicat pe îndelete de către sociologi și psihologi. Nu au timp, nu au răbdare, nu au intimitate, stau cu părinții. Care totuși sunt de mare ajutor în creșterea celor mici acolo unde și când este cazul. Altminteri, cuplul preferă un animal de companie, care nu îl va trăda niciodată. Bine că mai există afecțiune, până să fie comutată pe inteligența artificială. Criza natalității, ca și atâtea alte crize, a devenit planetară. Organizația Națiunilor Unite e pe felie, dar guvernele ezită în aplicarea măsurilor ce se cuvin până nu e prea târziu. Vorbeam de inteligența artificială. Copiii de roboți nu au nevoie de creșe, grădinițe, școli, manuale, indemnizații. În fine, iată și fraza de autor atotcuprinzătoare care face lumină din toate unghiurile asupra senectuții ca atare: „Deși România are un Minister al Familiei, lipsesc politicile eficiente care să încurajeze natalitatea. În ultimii 35 de ani, rata natalității aproape s-a înjumătățit, iar exodul tinerilor continuă să dezechilibreze structura populației. Mai mult, un procent semnificativ dintre tinerii cu vârste între 15 și 24 de ani nu sunt integrați în piața muncii sau în sistemul educațional, creând dificultăți către viața activă”. Mă speriasem!
