La aproape două mii de ani, se rostogolește pe tema dihotomiei pace-război învățătura lui Publius Flavius Vegetius Renatus „Si vis pacem, para bellum” (Dacă vrei pace, pregătește-te pentru război). Moralistul militar de expresie latină și-a expus frumusețea de cuget în lucrarea „De Re Militari” (nu e nevoie de traducere). Că de atunci șefii de state și strategii militari imbatabili s-au culcat pe laurii victoriei fără luptă, nu se specifică nicăieri. Cert este că, mai ales la vremuri belicoase ca în prezent, acest Nietzsche al concordiei universale pătrunde adânc în psihologia popoarelor încovoiate de armament, inclusiv și mai ales nuclear. Despre care ilustrul Vegetius fiți sigur că habar n-avea pe vremea catapultelor. Sau despre arsenale militare și monstruozități, născătoare, mai nou, de paradis terestru: buncărele. Fie primite! Scoarța pământului abia mai respiră de conglomerate capabile s-o facă ferfeniță. Simpla lor trecere în revistă ne-ar lua întreg spațiul tipografic. Stratosfera e suprapopulată până la asfixie de sateliți în parte militari, în parte meteo, în parte gunoaie, după ce și-au încheiat misiunea. Mare mirarea dacă nu s-a ajuns, în scopuri distructive, chiar pe partea nevăzută a Lunii. Atunci când statele o iau razna în materie de tehnologie nucleară, departe de a o utiliza doar în scopuri pașnice, intervin tratatele de neproliferare, din care unele părți au apoi curajul să se și retragă. Înarmate până în dinți, popoarele își câștigă pe spezele lor liniștea unei păci durabile: „Si vis pacem, para bellum”. Dacă marile puteri dețin atât armament sofisticat, extrem de periculos, prin asta și descurajant, încât ar trebui să ne plictisim de pe urma lui, de ce – în aserțiunea celui ce ne-a lăsat „De Re Militari” – , pacea e ca și cum n-ar exista? Experții în materie (de război, iar nu de pace!) ne bat obrazul: „Au trecut optzeci de ani de la ultima conflagrație mondială și asta se plătește”. Încă o dată? Cel de-Al Doilea Război Mondial, întins pe durata a 2.194 de zile, s-a soldat (bine spus!) cu pierderi omenești între 60 și 85 de milioane. În istoria scrisă a Terrei, s-au succedat 3.027 de războaie, încât nu e deplasat să ne întrebăm dacă virtuoasa carieră militară n-ar trebui îmbrățișată încă din tinerețe, dacă nu din pruncie. Filmele americane întârziau, așa că la căminul cultural din comună ne-am recules vizionând „Zboară cocorii”, filmul lui Kalatozov, cu Tatiana Samoilova. Pentru mine însă, venea prea târziu. Tatăl murise în octombrie 1944 pe frontul din Ardeal, când împlinisem trei ani și patru luni. Pentru ca, în preajma Zilei Victoriei, în 1945, să închidă ochii și maică-mea. Cu puțină răbdare, la cum se precipită lucrurile, cercul s-ar putea închide și cu moartea fiului, în numele tatălui.