Eram în priză cu toată drama care se năpustise asupra sa și a celor din familia sa „albiți” înainte de vreme. Se operase pe creier nu înainte de a vizita lăcașuri de cult și de a încerca să pătrundă în firidele atât de aparte ale vieții și morții, parcurgând cu stoicism, dar și cu suflet de poet, drumul sinuos dintre a te îndoi și a crede din adâncul ființei. Volumul „Scrisori de la oncologie” îl eliberase de forțe purificatoare și îi armase timbrul cu o explozie de imagini poetice copleșitoare. Cu mulți ani în urmă, independent de toate astea (sau mai știi?!), Fănuș Neagu notase: „Constantin Preda urmează destinul marilor poeți”. La 62 de ani, steaua de sus i-a făcut cu ochiul, iar el a răspuns cu o remarcabilă și superior inspirată decodare poetică. Nu degeaba unul dintre titlurile cărților sale s-a chemat „Fiecare cu steaua lui”. Iată cum, împăcat cu lumea și cu sine însuși, se confesa, în aprilie 2023, sub o pânzuială de titlu „au murit ei regi” (nu vă impacientați de lipsa literelor majuscule): „au murit ei regi/ darămite un neisprăvit ca mine/ mai neînsemnat decât praful de păpădie/ ce-l suflă vântul printre coline// a murit marc aureliu/ eu nu sunt decât un biet fir de praf/ uneori vorbesc cu dumnezeu/ prin firele de telegraf// a murit bacovia/ a murit arghezi, a murit nichita/ și tot răsare soarele/ și tot înflorește răchita// voi muri și eu/ poate azi, poate la noapte/ vor rămâne din mine/ câteva șoapte// au murit ei patriarhi/ dar eu care sunt făcut din cioburi mărunte/ a venit primăvara și poate va lua o hotărâre/ să-mi tragă un glonț de miresme în frunte”. Îmi imaginez că stau pe o bancă în mijlocul unei pinacoteci și mă tot uit fără să mă satur la pereții tapetați cu poezia asta și cu alte asemenea specimene de care sunt în stare marile cugete. Ei bine, cu acest Petrarca de Sadova, venit pe lume în 1961, fost-am coleg în presă. L-am citit, am și scris, după puterile mele. Apoi, drumurile s-au ramificat, fiecare cu ale lui. Dar n-am uitat unul de altul. În 2011, mi-a apărut la Scrisul Românesc volumul „dacă ar fi să exist” (tot așa fără majuscule), pe care i l-am trimis și lui Preda. Ne trimiteam între noi. Îl prinsesem, se pare, într-un moment de efuziune, fiindcă m-am pomenit sunat la telefon. Nu doar că i-a plăcut volumul, îl va propune pentru premiu din partea filialei. „Ești membru, nu?”. Nu eram. Pe mine, vaccinat, soț și tată, vorba aia, numai că nu m-a dus de mână la punctul fix. Și a publicat ceva de genul „în rândul poeților de raftul întâi” etc., etc., de care nu pot fi decât mândru. Cine n-ar fi? Timpul cu el ar fi putut să fie mai îngăduitor. De la debutul literar la consacrarea în înaltele sfere, n-au trecut decât 40 de ani. Patriarhii din elegia lui Constantin Preda ar fi putut să mai lase de la ei.
