În anii profesoratului meu la o școală din Oltenia, după ce refuzasem liceul din Turburea – Gorj, nu știu ce le vine celor de la minister și invită cadrele didactice amatoare la cursuri de trei săptămâni în domeniul teatrului. Cei din județele Olt și Argeș, la Pitești, cu actori și regizori de la Teatrul „Al. Davila”. Acolo ne-am „perfecționat” cu Ion Focșa, Vistrian Roman și Ștefan Moisescu. „Să vedeți «Reconstituirea»”, ne îndemna acesta, el făcând parte din distribuție. Acolo, în capitala prunilor, dau nas în nas, în dimineața unei duminici de iulie, cu prietenul Octav Pârvulescu. Locuia în Pitești, dar lucra la cotidianul județean „Oltul”, care, evident, apărea în județul cu același nume, la Slatina. După ce debutasem în Gazeta literară, ca student, a venit rândul lui Octav să mă debuteze în „Oltul”. Pe urmă, a scris frumos despre subsemnatul și despre cenaclul „Ion Minulescu”, pe care îl înființasem la școala al cărei burlac se făcuse prin asta de gura lumii. De gura lumii însemnând, veți fi dedus deja, secția de propagandă. Iar el fusese trimis pentru demolarea „tinerelului”. Așa l-am cunoscut pe Octav. Talent înnăscut, meseriaș, „pălmaș”, vorba lui Ion Andreiță. Chiar făcea biciușcă din orice, plecând de la mărețele realizări și ajungând la mișcătoare bolți metaforice. Unde să-l invit pe Octav dacă nu la o bere în grădina restaurantului „Argeș”? La mese, vreo treizeci din prima ochire, locuri câte vrei. Garsonul ne întâmpină protocolar, apropie frapiera, pocnesc dopurile, cafeaua nu întârzie. Octav mă familiarizează cu ziarul la care colabora periodic („Argeșul”, cum altfel?!), ediția de duminică. Îl văd cum mustăcește, deschid pagina de cultură și artă, versiunea aceleiași pagini din „Oltul”. Se purtau creatorii populari, poeții-țărani, iar Argeșul era fruntaș între județele fruntașe. Sorbim îndată două Azuga, ceștile de cafea ajung și ele la zaț. Lectura îmi e asezonată cu de-ale lui Octav, fiindcă omul avea și un desăvârșit simț al umorului. Trag cu urechea, în timp ce sunt foarte atent la cele din pagină, când, dezastru! Privirea îmi cade pe ultimele rânduri ale încropirii unei autoare curtate de zei. Înghit în sec, fiindcă joaca de-a cenzura pe atunci era, fără excepție, riscantă. Simt că îmi pierd glasul și atunci, pe mutește, îi arăt finalul apoteotic al compoziției. Ce mă albisem eu la față, dar ce se îngălbenise Octav!… S-a ales praful de „repetir” taman când ne încălziserăm. A dat cu ziarul de colțul mesei, a sărit în picioare și s-a dus glonț spre ieșire. Am achitat în grabă cu scuze, apoi l-am ajuns și consolat. Autoarea, care nu o avea cu ligamentele, stricase tot farmecul sfârșitului nostru de săptămână cu două versuri elogioase altminteri: „Mare fu tăria lui/ Dragului Partidului!…”
