În prag de rotativă guvernamentală, dascălii României, coordonați abil de o conducere sindicală asupra căreia, în ultimii douăzeci de ani, au planat multe suspiciuni cu privire la anumite „slăbiciuni“ politice, au pus la cale o grevă generală menită a paraliza sistemul educațional românesc în prag de examene naționale pe toate palierele. Solicitările, în cvasi-majoritatea lor, sunt unele de natură salarială, îndreptățite din toate punctele de vedere, dar, în niciun caz, singurele probleme ale unui sector vital pentru societatea noastră. Pe lista de cerințe ale sindicaliștilor lipsesc cu desăvârșire tocmai acele lucruri care, poate, ar scoate sistemul din coma profundă în care se găsește de decenii: o bază materială adecvată secolului XXI, o reformă reală a curiculei, care să aibă în vedere necesitățile elevului și nu cele ale corpului didactic, eliminarea nepotismului și a politizării sistemului educațional și, de ce nu, asigurarea unor condiții decente în școlile din mediul rural, acolo unde elevii încă se duc la toaleta din curte și școlile nu au apă potabilă la robinet. Toate aceste revendicări ar fi dat o legitimitate mult mai mare unei acțiuni care, altfel, nu numai că este percepută ca o grevă cu acute accente salariale, dar, pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale clasei politice românești, ca un element de presiune politică la adresa cabinetului Ciucă.
Nu cred că există un om sănătos la cap care să considere că munca dascălilor este plătită măcar decent. Din contră, salariile sunt mizerabile, departe de standardul unui statut social pe care un învățător sau un profesor ar trebui să îl aibă în societatea românească. Dar chenzina încasată lunar de cadrele didactice reprezintă doar o mică parte a imenselor probleme pe care sistemul educațional românesc le are. În primul rând „croiala“ acestuia este una arhaică, fără nicio legătură cu nevoile unei societăți moderne europene. Ne mândrim cu câteva sute de olimpici, care oricum vor părăsi țara atunci când va veni vremea să urmeze cursurile unei facultăți, în timp ce marea masă a elevilor români, deși trecuți clasa cu forța pentru a nu se pierde norme didactice și implicit slujbe de dascăli, suferă crunt de un analfabetism funcțional care va paraliza în următorii zece ani România. Notele au devenit un scop în sine al sistemului educațional, și nu o unealtă necesară a reflecta nivelul de cunoștințe pe care un elev îl are la un moment dat. Plouă cu note de zece pe la sport, desen, istorie și geografie, în timp ce copii noștri sunt obezi, lipsiți de talent artistic și incapabili să arate pe hartă toate continentele. În al doilea rând, meritocrația este o noțiune străină de procesul educațional românesc. Se dau salarii de merit dascălilor în baza unor dosare pline de falsuri sau cărți plagiate scoase în tiraj de cinci-zece bucăți. În goana lor după câteva sute de lei în plus la salariu, dascălii mint și fură cu încăpățânare, nerealizând că, de fapt, își fură propria căciulă.
Mai devreme sau mai târziu, acest buboi se va sparge. Cineva își va lua inima în dinți, își va sacrifica anii de carieră politică și va trânti de pământ cu acest sistem necrozat. Și astfel, peste noapte, și bruma de respectabilitate pe care slujba de profesor încă o mai are va dispărea. Atunci, sper, că va exista e minte luminată care să știe să construiască de la zero școala românească. Altfel, mă tem, națiunea noastră nu mai are nicio șansă!
