Mă gândisem să scriu despre Cântarea României. Ziua Naţională merită gânduri bune, trainice, iar acolo unde acestea pălesc, merită refăcută speranţa. Deci, potrivită ar fi Cântarea României. Nu aceea târnosită până în Revoluţie, ci aceea de pe vremea lui Alecu Russo, menită să reaprindă încrederea în izbânda revoluţiei paşoptiste în Ţara Românească. Alătur din memorie cele scrise de Nicolae Bălcescu despre ziua dreptăţii: „Vai! Eu nu voi avea norocul a vedea această zi, deşi eu asemeni am muncit şi-am pătimit pentru dreptate, şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă!…” Le învăţasem pe de rost din manualul de română frate bun cu istoria. Veacurile s-au schimbat, cum e firesc, unele însă dramatic, şi nu e firesc. Un procent de 54% (superbie de pleonasm, chiar academic!), în altă parte 57,4% dintre români, spun că situaţia generală din România e mai rea decât în 1989. O atestă cele două sondaje INSCOP Research, primul finalizat în iunie, cel de-al doilea în octombrie a.c., în parteneriat cu cinci universităţi. Unii încearcă să dreagă busuiocul cum că se compară binele cu răul. Nicidecum. Comparaţia se face între situaţia de atunci şi situaţia de acum: „mai rea”. Ceva mă face să zâmbesc la zăngănitul unui stih celebru, „viitor de aur ţara noastră are”, într-un postepigonism de paradă. Potrivit cercetărilor, între 39,1% şi 43% dintre cei chestionaţi consideră că în 2050, de parcă ar fi mâine, va fi mai bine decât în prezent. Întrebare moromeţiană, pe ce s-or baza? Cei ce îşi aştern să moară de frig, de frică, de foame şi de bătrâneţe, asemenea altei epoci „glorioase”, pot închide liniştiţi ochii. Să te ţii schelete-n paradis în 2070, când se va da drumul la pensii, aşa cum propovăduieşte Biblia PNRR. Blocate până una-alta, fiindcă asta se pune la cale. Cu o condiţie: să mai existe fond de pensii în condiţiile în care românii buni de muncă şi de plătit impozite apucă şi tot apucă drumurile străinătăţii. În proporţie însemnată, 88% dintre fericiţii cu carte şi nefericiţii fără carte sunt de părere că educaţia şcolară este cel mai bun mijloc de a reuşi în viaţă. Cu o condiţie şi aici: să funcţioneze sistemul. INSCOP Research scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, disfuncţionalităţi crase: slaba pregătire şi dezinteresul unora dintre profesori, abandonul şcolar în rândul copiilor din medii dezavantajate; faptul că părinţii au o mare vină prin aceea că „nu acordă suficientă atenţie copiilor la şcoală” (la şcoală? – n.n.), acolo unde disciplina lasă de dorit. Aşteptaţi ca toate aceste neîmpliniri, unele sfidând bunul simţ şi grija faţă de toţi românii, incluzând şi Diaspora, să se şteargă la orizontul lui 2070 şi tot omul să se poată servi cu polonicul din oala fericirii. E suficient să respiraţi până atunci.
