Citesc şi nu mă dumiresc: „Echipa feminină de gimnastică a Statelor Unite, campioană mondială. A doborât recordul României, care nici măcar nu a putut concura!” Aş vrea să ştiu la cine s-o fi răstind semnul exclamării, pe cine învinovăţeşte, de ce ţine să atragă atenţia. În cadrul recentului Campionat Mondial de Gimnastică Feminină de la Liverpool, România (am crezut iniţial că e o glumă proastă) nu şi-a putut onora nici măcar prezenţa în concursul pe echipe, pentru că n-a avut cinci gimnaste valide. Nu musai cinci gimnaste de top, pretendente la medalii, ci doar valide. Atât. Cât să treacă pe acolo – uitaţi-vă, noi suntem! – pe unde au trecut şi au stabilit recorduri Ungureanu, Szabo, Silivaş, Amânar, Ponor, ca să mă rezum la atât. S-au prezentat doar două gimnaste şi acelea debutante. Debutante la un campionat mondial. Ce ruşine planetară!… Dar ne-am obişnuit deja cu dumneaei, Ruşinea personificată, nu numai în sport, cel mai destoinic ambasador al unei ţări. La ai mei în Canada n-am ajuns de prea multe ori, dar am ajuns cât să mă edific asupra locurilor. De fiecare dată, am ţinut să revăd aceleaşi două atracţii magice: Cascada Niagara şi Parcul Olimpic din Montreal. Cascada nu e doar de admirat pe fugă şi hai la o bere. Niagara trebuie privită îndelung, aşa cum priveşti o capodoperă. O oră, două, o jumătate de zi. Dacă te inspiră să faci asocieri cu pletora de căderi prin care şi tu ai trecut, eşti al ei. Parcul Olimpic din Montreal m-a atras prin silueta Turnului – gât de cămilă, cel mai înalt turn înclinat din lume. Ceea ce m-a fascinat de fiecare dată a fost Place des Vainquers, unde se află Place „Nadia Comăneci” şi unde se fotografiază până şi ultimul turist din Africa. Un nume românesc în concernul lingvistic francez specific regiunii. În iulie 1976, la Jocurile Olimpice găzduite de metropola canadiană, o fetiţă de 14 ani, născută la Oneşti, lua prima notă de 10 din istoria gimnasticii. „Se prăbuşise Niagara peste sala Forum”, avea să povestească Bela Karoly, antrenorul Nadiei. Pe urmele căruia aveau să galopeze stihiile corective. Nadia a mai cucerit la Montreal alte şase note de 10, în timp ce afişajul electronic se încăpăţâna să indice de fiecare dată 1.00! Nu se inventase nota 10. Piaţeta „Nadia Comăneci” a fost inaugurată oficial în 2017, având înscrisul, portretul gimnastei şi o plăcuţă forjată în limba franceză, engleză şi… română! Erau vremurile când majoritatea copilelor din metropolă erau botezate Nadia. Au trecut de la acea olimpiadă 46 de ani. Impresiile s-au estompat, noua generaţie a preluat narativul şi l-a depigmentat în cotidian. Una e să ţi se prezinte înregistrarea, să nu reverberezi la prezentul istoric, şi alta e să te fi conectat în direct, cu vocea lui Cristian Ţopescu, la ceea ce „alţii nu vor mai cunoaşte”. Încă şi la aproape jumătate de secol, Zâna de la Montreal a fost motiv de tabloide. În zadar, ea, cel mai bun sportiv român al tuturor timpurilor înscris în International Gymnastics of Fame 1993, a tot replicat măsluitorilor de liste cu amanţi „No! No! No!” În înlănţuire diabolică, n-au scăpat de culpa de a fi fost celebri nici următorii antrenori, Octavian Belu şi Mariana Bitang. Invincibili în perioada 1994-2004, ei au pregătit naţionala României să câştige 5 titluri mondiale şi două olimpice. Ne uitam şi nu ne venea să credem. Au fost probe pe aparate când pe toate cele trei catarge, înălţate la intonarea imnului naţional, îşi găseau loc drapele tricolore. Bitang şi Belu au fost declaraţi „Cei mai de succes antrenori din lume – Duo” de Academia Recordurilor Mondiale, în total 305 medalii cucerite la Campionatele Europene, Mondiale şi la Jocurile Olimpice. Cine din exterior nu i-ar fi dorit în fruntea gimnasticii? Au fost rugaţi „să rămână”, mai apoi să se ralieze străinătăţii, striviţi în media de sictir dâmboviţeană. Cum i-a onorat România? În cel mai fericit caz, numindu-i în perioada 2006-2014 (ţineţi-vă bine!) consilieri de stat pentru promovarea sportului la Departamentul Administraţiei Prezidenţiale a României pentru relaţia cu autorităţile publice şi societatea civilă. …Chiar aşa, ce vrea să spună unei lumi surde şi absurde semnul exclamării?
