Orice descindere de-a mea în satul natal (comună, dar „sat” are altă rezonanţă) se soldează cu observaţii şi trăiri, care în tonuri optimiste, care aşa şi-aşa. Primul şoc l-am avut când mi-am dat seama de un lucru cu totul inedit. Mă uitam la acel lucru şi nu îl vedeam. Apoi m-am prins, de-aia ne naştem cu doi ochi. Şocul a fost când, trăitor la oraş, m-am pomenit la ţară cu cei de pe uliţă (stradă în nomenclatorul actual) că se îmbracă în blugi şi cumpără pâinea de la „privat”. Tonul îl dăduseră comuniştii odată cu înfiinţarea brutăriilor săteşti, când căpisterea dispăruse cu făină cu tot. Dacă pâinea a devenit de import, ieşind din grijile cotidiene ale casei, şi grâul s-a înstrăinat de pătule. Muncile câmpului au luat alte întorsături, mecanice. Au dispărut animalele, cu ele laptele, untul de casă, lâna, carnea. Bivoliţele de care erau pline gospodăriile ţărăneşti, ca prin satele făgărăşene, au fost sacrificate pentru totdeauna. Le luaseră locul caii, căruţele şi măgarii. În prezent, în loc de fân şi coceni, lumea se preocupă de benzină. „Şocul viitorului” aveam să-l resimt în anii din urmă, când, uitându-mă spre vecinul cu care combăteam la un pahar, n-am mai zărit decât jumătatea de casă până la coş. Trei-patru stinghii anume desprinse din gardul comun făceau posibilă trecerea grabnică de la un vecin la altul. Se îmbolnăvea cineva, năştea femeia, se termina gazul din lampă, ca şi zahărul sau uleiul. Discuţiile de peste gard rezolvau din mers o seamă de probleme legate de agricultură, viticultură, pomicultură. Sau iscau certuri despre felurite nereguli şi neînţelegeri. Dar important era că oamenii îşi vorbeau şi că, adesea, cei mai colţoşi dintre vecini deveneau cei mai buni amici, încât ar fi sărit în foc unul pentru celălalt. Acum, te uiţi într-acolo şi n-ai decât să vorbeşti cu acoperişul! Gardurile înalte ale satului obturează ferestre şi uşi, încât de partea cealaltă n-ai decât să stai să ghiceşti ce se întâmplă. Nu sunt ridicate peste tot, ci în anumite zone fâşneţe, moderniste, după cum i-a căşunat unuia şi altuia. Dar viitorul surâde gardurilor înalte aşa cum răsăritul soarelui surâde crestelor muntoase. Întreb, stupefiat, ce dumnezeului se întâmplă. „Vor să aibă intimidate”, mi se explică în termeni de dicţionar. Intimitate! Altfel spus, satul se închide pe dinăuntru. Trage zăvorul. Şi nu doar gardurile înalte îi izolează pe unii de alţii, ca pe nişte condamnaţi la tăcere, încât numai sârma ghimpată lipseşte. S-au înfundat şi fântânile săpate de părinţi pe hotarul dintre curţi. Mai nou, se cumpără apa potabilă în bidoane de plastic. Atunci când umpleam urciorul de la izvor, puneam urechea la gura urciorului şi ascultam ceea ce aş putea numi astăzi murmurul undelor de cleştar, iscat şi de argila arsă a vremii.
