Conform cifrelor oficiale prezentate la Conferința de pace de la Paris din 1946, România a pierdut în cel de-Al Doilea Război Mondial aproape 800.000 de militari. Dintre aceștia, în Est, în jur de 625.000. Mai cu seamă în Ucraina Sovietică, dar și mai departe, până la Stalingrad, există 79 de cimitire în care odihnesc eroii noștri. La Apșeronsk, în Krasnodar, sunt îngropați 88 de ostași români. Un înscris pe monumentul de granit este în română și rusă: ”În memoria militarilor români căzuți în luptă în zona Kuban”. Limba rusă a acceptat fără condiții să se alăture limbii române în efortul legitim al acesteia de a-și cinsti martirii. Aviz celor care s-au grăbit să-i extragă din biblioteci pe Cehov și Dostoievski. La Donețk, zac osemintele a 300 de prizonieri de război români. Și la Rossoșka, regiunea Volgograd (fostă Stalingrad), există un cimitir de aceeași factură. Totul curat, îngrijit, cu alei pietruite, păstrat creștinește. Prin străduința Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, s-au ținut slujbe religioase, aducându-li-se celor dispăruți în bătălii prinosul de recunoștință. În necropola de la Astrahan își duc somnul de veci peste 500 de ostași dispăruți în perioada 1943 – 1948 pe front și în lagăre. Sunt notificate și alte necropole – la Briansk, Bejita, Kameșkovo, Krasnogorsk, Lebedian, Liublino, Lejnevo, Tuma, Suzdal etc., etc. Nu sunt cimitire pentru îngeri în haină militară, cu pușca spre nicăieri, ci 625.000 de suflete căzute la datorie în numele unui ideal. Pe rusește sună puțin altfel. Nimeni dintre urmașii celor dispăruți în conflagrație nu s-a gândit să treacă la distrugerea cimitirelor. Există între Guvernul României și Guvernul Federației Ruse un acord în ambele sensuri legat de regimul juridic al mormintelor de război. Un acord care, prin nesăbuință, se poate transforma în opusul său. Am vizitat un cimitir militar în Belgia, lângă Bastogne, oraș reprezentativ pentru ce a însemnat Ofensiva din Ardeni, în decembrie 1944, când și-au pierdut viața peste 17.000 de soldați germani. O piatră nu e clintită din loc! Iar Bastogne, pe vremea aceea, arăta cam ca Mariupol azi. La Loțca, așa cum s-a scris în presă (mai degrabă Luțca – n.n.), pe un tăpșan cu câteva zeci de morminte ale soldaților sovietici, s-au distrus cruci. A existat părerea că a fost mâna înfierbântată a oaspeților noștri ucraineni. Dacă e așa, le-a scăpat amănuntul că și ucrainenii îngropați aici tot sovietici erau. Rămâi interzis: ce-ar fi, în vremuri ca acestea extrem de tulburi, zăltații de ruși să se chitească barbar pe mormintele românești săpate pe teritoriul lor?! Puneți-le scheletele în brațe și să se care, a fost îndemnul cuiva de la noi la adresa rușilor. Cu 30 de saci de oase în spinare, te mai descurci. Dar ce te faci cu șase sute de mii?…
