Noul volum continuă cu alte tonalităţi, când grave, când sarcastice, temele precedentelor volume de poeme, până la Fluturele Nabokov (2021). Cine dintre noi nu are impresia că timpul mai mult dă cu spatele decât cu faţa? Că în loc de mai multă protecţie a individului, acesta e supus unor „cabine de probă” în care, potrivit celor afişate, „produsele noastre sunt/ fără defect, de orice inadecvare răspunde/clientul”? Sau că, aşa cum se poate exprima şi ultimul rezistent în calea năvălirii haotice, nu neapărat cazone, „vesta mea antiglonţ a ros vestonul, puloverul/ şi cămaşa ca să mi se impregneze pe corp”? În locul meditaţiei formale asupra trecerii inexorabile a timpului, asemenea unui râu care spală, dar şi tulbură, am preferat traversarea albiei până la gât, în timp ce „încet şi sigur”,”deasupra apei/ îşi înghite hapul bolnavul de podeţe/ şi de diguri”.
Recunosc, e o asumare la mijloc, pretenţioasă, o diatribă în metrică de doină atât de cognoscibilă: „Mai învârte, Doamne, roata/şi mai naşte-mă de-a gata,/dă-mi lumina de apoi/şi nuntişul pân’la doi,/ochii care nu sunt orbi,/vrăbiile ce nu-s corbi,/graiul nesluţit de muţi,/chipul nerănit de sluţi”şi tot aşa încă douăoctave.Bunul meu prieten I.C. a tresărit într-atât, încât a făcut loc poemului într-un grupaj apărut în revista Destine culturale din Ohio. „Invazia brumei” (Ed. Napoca Star, 2022), titlu lesne reperabil inclusiv pictural, se vrea, între altele, un remake dedicat făpturii umane, îndrăzneţei sale arhitecturi: „În fiecare din noi e o Sagrada (…)/ proiectanţi geniali au rostuit căpriorii/ au armonizat unghiurile,/au potrivit lumina, au verticalizat/cu stil trupul şi sufletul”; la fel de bine, un remake închinat vârstei iniţiatice care ne însoţeşte până la moarte, dacă ne pricepem să n-o înstrăinăm: „Prin crăpăturile tălpii ţârâiau greierii,/ aşa se întorceau ai mei de la câmp, iar mie/ îmi venea ca unui bezmetic să cânt/şi din fluiere fără găuri;/când cu foamea şi joaca: ia şi tu ce găseşti,/ ia colea nişte pâine şi-o felie de brânză/şi du-te la joacă. şi mă duceam să mă joc,/să ne jucăm de uituci până, până,/cu puţa-n ţărână./căruţe cu pepeni, alaiuri de zâne,/eu, aţâţat, cu înghiţitul în gol/şi cu ochii la geam./tânăr eram!”.
„Partea leului” în ceea ce priveşte poezia de dragoste revine poemului „Eu te-am iubit”, debordând într-un stil care îndeamnă la lecturi: „Eu te-am iubit când îmi pierdusem capul -/ce l-am mai căutat prin aşternuturi,/prin văgăuni, prin beciuri, prin tranşee!…//l-am bănuit la secţia rebuturi/şi chiar, scornind, în capul tău, femeie” ş.a.m.d. Într-o vreme care livrează multe întrebări şi puţine răspunsuri, volumul conţine şi un subcapitol de poezie a refulării.Dar şpilul cărţii, ticluit într-o manieră în care caii imaginaţiei galopează liberi, cum îmi place să cred, rămâne „Până să mă nasc, am fost în comă”, din care citez prima şi ultima strofă: „Până să mă nasc,/am fost în comă şi-am aşteptat pe mama/ să se nască, dormea şi ea ca tusea/în ţigare şi de acolo-ntr-un amnar/cu iască”.(…) „făcusem ochi,/îmi pâlpâia pe faţă o candelă în semn/de bun venit. s-o porţi în suflet,/mi-a urat femeia. am respirat şi totul s-a sfârşit”. Bolnavul, o dată trezit, îşi încheie excursul din lumea anterioară.
Poezia începutului de mileniu respiră prin toţi porii paginilor, chiar şi acolo unde par închişi: „Să visezi la lună şi la stele s-a dus vremea, să te/blochezi/în turnul lor de fildeş e inapt, de nu cobori/la măreţia apei de sete vei muri/în contrafapt”. Măreţia apei de care vorbea filosoful chinez Lao Tsî (Tse, Zi, Tsu) cu şase veacuri înainte de Hristos. Alte corpusuri pliabile poeziei milenariste sunt Indicatoare întoarse de vânt, Linia sau No man’s land se fumase („mi-aş fi instalat acolo tabăra,/aş fi întins ţevi subterane,/mi-aş fi construit modulul meu cu de toate/şi aş fi locuit ca-ntr-un ou./ va ecloza pe lumea cealaltă,/aş fi lăsat scris pe panou”. Volumul „Invazia brumei” îl întâmpină pe cititor cu selecţiuni critice „În loc de prefaţă”, care îl introduc şi treptat îl familiarizează cu un incitant univers liric.
Autorul