Atunci când a apărut din neant pe scena politică românească, USR s-a autoproclamat un partid nou, curat, „populat“ de persoane care nu au mai făcut politică şi nu au fost „infestate“ cu metehnele clasei politice care a domnit peste România în ultimii 30 de ani. Fără un program politic bine structurat şi cu grave ambiguităţi doctrinare, această formaţiune politică a reuşit totuşi să atragă atenţia electoratului sătul de o clasă politică învechită şi lipsită de capacitatea internă de a se reforma. În doar câţiva ani, dintr-o mişcare civică USR-ul a devenit a treia forţă politică a României, această abruptă căţărare la vârful scenei politice româneşti fiind întemeiată tocmai pe sloganurile îndreptate împotriva vechii clase politice. După unirea, bizară ca mod de desfăşurare, cu PLUS-ul lui Cioloş, un partid mic, dar cu un lider mare dacă ne raportăm la imaginea sa publică, USR-ul a reuşit să acceadă şi la guvernare, alături de „învechiţii“ şi „ruginiţii“ liberali. A urmat un proces de coabitare greoi şi cu puţine rezultate palpabile, influenţat puternic de campaniile electorale interne ale celor două partide din coaliţie. Atât liberalii, cât şi useriştii, şi-au ales câte un un nou lider, o schimbare care a şubrezit şi mai mult coaliţia. Pe acest fond, după un lung şir de împunsături, USR-ul a decis brusc să-şi trântească propriul guvern, semnându-şi, practic, cererea de ieşire de la guvernare şi obligându-i pe liberali să se ducă, spăşiţi, cu mâna întinsă spre social-democraţi.
Cioloş, împins abil spre demisie
Pe fondul crizei guvernamentale create, tabăra Barna din partid, una numeroasă şi având câţiva lideri cu notorietate în rândurile sale, şi-a manifestat în câteva rânduri nemulţumirea cu privire la modul în care a fost condus partidul pe perioada crizei, însă puţini au fost cei care au luat în seamă aceste „mârâieli“ interne. de partea cealaltă, deşi preşedinte ales democratic, Dacian Cioloş era, în multe cazuri, doar o marionetă simpatică pusă în geamul partidului, deoarece în urma scrutinului intern, electorii deciseseră să împarta puterea în partid, acordându-i lui Barna majoritatea în Biroul Naţional al partidului. Practic, deşi a făcut un pas în spate după pierderea alegerilor interne, Barna încă mai controlează cu mână de fier partidul prin intermediul Biroului Naţional. Situaţia în sine îl deranja foarte mult pe Cioloş care, în multe cazuri, se vedea în imposibilitate de a conduce partidul în stilul autoritar în care idolul său politic, Emanuel Macron, conduce partidul de guvernare din Franţa. Şi, ca atare, a decis să ducă lupta „pentru ciolan“ la un nou nivel, propunând Biroului un program politic şi ameninţând că, dacă nu va fi votat, va demisiona. Cu o majoritate simplă, dar formată din apropiaţi ai lui Barna, proiectul a fost rapid trântit, iar preşedintele Cioloş şi-a depus mandatul, declanşând practic o criză internă de proporţii în USR.
Partid zic ei nou, metehne vechi de la Revoluţie
Deşi din afară această bătălie poate părea una a principiilor şi perfect democratică, în fapt ea a fost determinată pas cu pas de aripa Barna a partidului, care nu s-a mulţumit niciodată cu jumătatea de victorie obţinută anul trecut. Mai mult, atunci când Cioloş a propus externalizarea unor decizii care, în prezent, erau de competenţa Biroului Naţional „păpuşat“ de fostul lider USR, atunci aripa să-i zicem conservatoare a partidului a decis să trântească proiectul preşedintelui, forţând o demisie a acestuia. Lucru care s-a şi petrecut o zi mai târziu, fostul ministru al transporturilor, Cătălin Drulă, un apropiat al lui Barna, preluând mandatul de interimar.
Privind din afară acest război fratricid, nu putem să nu observăm că a fost nevoie doar de un an de guvernare pentru ca USR-ul să capete aceleaşi metehne care caracterizează partidele tradiţionale din România. Lupta la vârful formaţiunilor politice româneşti se termină, aproape fără excepţie, cu decapitări ale pierzătorilor, iar dorinţa de putere naşte o frenezie departe de orice logică politică. Prin acest scandal intern de proporţii, useriştii demonstrează definitiv nu numai că nu au nicio legătură cu acel partid nou menit a reforma clasa politică românească, dar că şi-au însuşit în doar câţiva ani cele mai proaste lecţii pe care partidele politice tradiţionale le-au predat românilor.