Insatisfacţia colectivă cronică faţă de meniul democratic servit în România este la ordinea zilei. Mai toţi căutăm febrili o pastilă de Emetiral când privim la democraţia noastră bolnavă. Cauzele, multiple, se pierd în negurile celor 32 de ani: degradarea confruntării democratice, pluralism uzat, o agendă publică preponderent reactivă (excesiv de atentă la discursul corporaţiilor multinaţionale şi ignorantă adesea la agenda cetăţenilor), infestarea clientelară a institituţiilor publice şi a administraţiei publice locale, o cultură democratică alterată, fraudarea morală (cel puţin) a votului popular, bordelizarea valorilor ideologice, o relaţie complicitară neservind interesul public între partide şi vectori media cu eresuri totalitare, consolidaţi tocmai prin această relaţie „narcotică”, un raport de influenţă radical dezechilibrat al politicului cu serviciile secrete, în favoarea celor din urmă, o politică de resurse umane cenzitară în interiorul partidelor, un sistem electoral şi un sistem de finanţare a partidelor şi a campaniilor electorale care au facilitat privatizarea democraţiei de către câştigătorii tranziţiei postcomuniste etc. Lista e lungă…
Putem vorbi fără teama de a greşi că trăim într-o dictatură democratică a acţionariatului politic, păpuşărit din centre de comandă sustrase controlului cetăţenesc. Democraţia pare azi mai degrabă un bun privat al unei minorităţi autoregenerate în direcţia răului public. Resuscitarea democraţiei devine astfel un must do în perspectiva tuturor alegerilor din 2024. „Socializarea” democraţiei şi transformarea ei într-un bun public presupun câteva reforme obligatorii ce pot ajuta la terapia intensivă atât de necesară ei.
Astăzi despre reforma pragului electoral
Aşa cum este el în vigoare în România, 5% la toate tipurile de alegeri, cu un supliment de 3% în cazul coaliţiilor, pragul electoral este unul inhibitor de participare politică şi electorală, un atentat făţiş la proprietatea individuală asupra votului şi, implicit, la reprezentativitatea democratică. În numele scopului „suprem” al democraţiei parlamentare – formarea de majorităţi capabile să genereze guverne funcţionale şi stabile, principiul un om egal un vot este călcat cu brutalitate în picioare.
Reprezentativitatea democratică în România a fost sacrificată degeaba trei decenii pentru acest deziderat al stabilităţii guvernamentale. Am avut 34 de guverne, 18 premieri şi aproape 500 de miniştri în 32 de ani!!! Din aceasta perspectivă, reevaluarea utilităţii pragului electoral/al nivelului setat se impune cu celeritate. Atât pentru europarlamentare, cât şi pentru alegerile interne, locale şi parlamentare.
Să începem cu alegerile pentru Parlamentul European, ele fiind de altfel primele în calendarul electoral al anului 2024. România se află între statele membre ale UE cu o singură circumscripţie electorală, având 32 de mandate de europarlamentar pentru care concurează partidele politice. Pragul electoral actual este de 5%, la fel ca în alte 9 ţări: Belgia, Republica Cehă, Franţa, Croaţia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Ungaria. În alte 12 state din Uniune nu există prag electoral: Bulgaria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. În celelalte cinci state avem praguri de 4% (Italia, Austria Suedia) de 3% (Grecia) şi de 1,8% (Cipru).
În toate cele 9 ţări menţionate ca având praguri electorale de 5%, există dezbateri tot mai intense cu privire la anularea pragului sau la scăderea lui, într-o abordare nouă asupra dreptului electoral. Faptul că Parlamentul European nu trebuie să genereze propriu-zis un Executiv este un argument solid pentru eliminarea pragului electoral şi respectarea astfel in integrum a fiecărui vot exprimat. Acesta a şi fost argumentul Curţii Constituţionale germane atunci când a considerat drept neconstituţionale pragurile germane (5%, apoi3%) pentru alegerile europene.
Cu toate acestea, invocându-se fărâmiţarea excesivă a opţiunilor de vot (?!?), a apărut la nivelul instituţiilor europene Decizia (UE, Euratom) 2018/994 a Consiliului, prin care se cere statelor, atenţie!, pentru circumscripţiile cu mai mult de 35 de locuri, să stabilească un prag minim obligatoriu de 2 % până la 5 % în aceste alegeri, „în timp util pentru alegerile din 2024, cel târziu”.
România nu întră în această categorie de reglementare fiind o circumscripţie cu 32 de locuri. Prin urmare, renunţarea în România la pragul electoral pentru alegerile europarlamentare poate şi trebuie luată serios în considerare. Pragul natural definit de coeficientul electoral naţional, reieşit din raportul dintre numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul total de mandate de europarlamentar care revin României, este suficient! Dacă tot am permis prin lege formarea de partide cu 3 membri fondatori, hai să respectăm fiecare vot dat partidelor. Dacă românii din ţară şi din diaspora decid că trebuie să existe partide cu 1, 2, 3,… europarlamentari, atunci aşa să fie! Să respectăm votul cetăţenilor în integralitatea lui.
Pentru resetarea democraţiei noastre ar fi un exerciţiu politic extrem de util. Şi aşa nu avem reprezentanţi în toate grupurile politice în Parlamentul European. De ce să nu dăm o şansă legitimă valorificării politice a voturilor şi pentru partidele mai mici cu potenţial competitiv?!
Aşadar, cine se bate acum în Parlament şi în afara lui pentru eliminarea pragului electoral la europarlamentare? Cine sesizează Curtea Constituţională a României cu privire la neconstituţionalitatea pragului electoral pentru alegerile europene? În privinţa alegerilor locale, România este şi aici campioană la cenzurarea pluralismului politic. Alegeri după alegeri, un număr mare de voturi libere acordate unor partide care nu trec pragul de 5% sunt arondate ca bonus pentru partidele care trec pragul electoral. În dispreţul suveran a sute de mii de alegători care privesc neputincioşi cum votul lor este distribuit, în pofida voinţei lor, către partide cărora nu le-au acordat şi nu le-ar fi acordat votul!
Pragul electoral pentru alegerile locale este inutil. Pragul electoral de circumscripţie definit de coeficientul electoral rezultat din împărţirea numărului total al voturilor valabil exprimate pentru formaţiuni politice sau candidaţi independenţi în circumscripţia respectivă la numărul total de consilieri arondaţi circumscripţiei, este suficient. Orice partid sau candidat independent care îşi câştigă, conform coeficientului, numărul (întreg) de voturi pentru a obţine un loc în consiliile locale, să aibă dreptul să ocupe acel loc!
În privinţa alegerilor parlamentare, se impune de asemenea reducerea sau chiar eliminarea pragului parlamentar. La alegerile din 2016, 500.000 de voturi, cca 7% din total aparţinând partidelor şi alianţelor care nu au trecut pragul au fost „donate” din oficiu „premianţilor”. La alegerile din 2020, peste 700.00 de voturi au avut aceeaşi soartă! Avem astăzi în Parlamentul României 15 mandate de parlamentar obţinute prin fraudă morală, în urma repartizării voturilor date partidelor care nu au trecut pragul electoral către partidele alese în parlament.
Nu se întâmplă doar în România, dar asta nu înseamnă să nu vedem că un asemenea prag, setat atât de sus, e contraproductiv scopului urgent al resetării democraţiei noastre. În UE ţările au praguri diferite pentru alegerile parlamentare interne, de la prag natural (Olanda, Portugalia, parţial Spania) la praguri de 5% (10 state din cele 27, între care şi România).
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandă ţărilor europene ca pentru alegerile parlamentare interne pragul să nu fie mai mare de 3%!!!! Comisia de la Veneţia face referire la un prag maximal de 5%.
Există susţinători ai ideii că în România se impune reducerea pragului electoral de la 5% la 3% sau 2%, cu 1% în plus pentru fiecare partid membru al alianţei electorale, dar nu mai mult de 5 sau 6% pentru întreaga alianţă. S-ar construi astfel un nou echilibru între libertatea opţiunii de vot şi necesitatea stabilităţii guvernamentale. Există şi voci care cred că şi la acest tip de alegeri parlamentare naţionale, măcar pentru două cicluri electorale, ar trebui eliminat pragul electoral, la pachet cu introducerea votului obligatoriu şi cu înjumătăţirea numărului de semnături necesare pentru depunerea candidaturilor. Sunt argumente solide şi de o parte şi de alta. Personal, înclin către a doua variantă. E nevoie de o ruptură radical-democratică cu vechiul mod de a asigura/garanta reprezentativitatea votului popular. Măcar de s-ar reuşi o reducere a pragului electoral la 2-3% şi tot ar fi un pas înainte către un regim mai democratic, cu un grad sporit de reprezentativitate.
Cine se bate, aşadar, pentru scăderea/eliminarea pragului electoral în România?!?
Un partid social-democrat autentic care promovează egalitatea de şanse ar trebui să fie în fruntea bătăliei pentru un prag electoral cât mai mic. Un partid liberal autentic care apără dreptul de proprietate ar trebui să apere cu înverşunare şi dreptul de proprietate asupra votului. Nu e cazul PSD şi PNL… Nu-mi fac iluzii că, în actuala configuraţie de putere din Legislativ, s-ar putea construi o majoritate favorabilă ideii de reducere/ eliminare a pragului electoral. Rămâne ca această bătălie să o ducă acea parte a societăţii civile şi acele partide politice mai mici, partidele new entries, toţi cei interesaţi cu adevărat de binele public. Formând o mare coaliţie în favoarea reformei sistemului electoral şi de finanţare al partidelor şi campaniilor electorale.#votulmeu#dreptulmeu.
Regenerarea clasei politice trebuie să fie în următorii trei ani un obiectiv strategic de interes naţional după trei decenii încremenite în proiectul blatului politic toxic între granzii semidemocraţiei noastre.
