Sentimente şi aspiraţii în vremuri milenariste

Încep să scriu prefaţa la ultima carte a d.lui Virgil Dumitrescu fără să mă uit peste cărţile anterioare şi fără să-mi revăd textele pe care le-am publicat despre autor. Vreau să mă imaginez în punctul zero al unei întâlniri sprituale generatoare de elaborări textuale. Este cert că autorul a evoluat, că afirmă o artă poetică profundă şi complexă, ca atare trebuie să-mi schimb pana şi călimara pentru o altă abordare, de alt tip, pe o altă scală de înţelegere. Aşadar, îmbrăţişez eseul care eliberează toate demersurile ca şi cum, devenit alt critic, citesc un autor nou şi ne întâlnim ca doi iubitori de poezie în Regatul poeziei. de Aureliu Goci

0

Adevărul – poate inconfortabil – ar fi că d.Virgil Dumitrescu este un posedat de poezie. Nu poate trăi fără poezie. Istoria genului liric este plină de pasionaţi până la sacrificiu de actul poetic, ceea ce afirmă şi autorul nostru, dar într-o manieră sarcastică surprinzătoare: Îi confundaseră locul de veci cu al unui vestit/ criminal, pe capul căruia/ se puseseră atâtea lopeţi de pământ/ cât echivalentul în aur.// şi acum?// s-au scos la licitaţie oasele dezgropate/  ale poetului pe care mulţi/ îl ştiau pe dinafară,/ nu pe dinăuntru. („Oasele dezgropate ale poetului”).

D. Virgil Dumitrescu îşi construieşte o dominantă identitară care îi susţine aureola spirituală într-o epocă mercantilă şi super-tehnologizată care pare, în viziunea autorului, aproape apocaliptică, fiindcă a înlocuit verdele câmpului cu „Nisip”, iar viaţa de la sat a dispărut, şi acestea n-ar fi singurele elemente vestitoare de sfârşit. Poetul de viziune, profunzime şi amplitudine lasă o mărturie copleşitoare despre lumea post-milenaristă, la intersecţiile destinului cosmic, elaborând aproape un dicteu despre conştientizarea momentului greu în care se află umanitatea.

Versurile devin manifest sau ordonanţă de urgenţă cu o expresivitate gravă, ca în farsa tragică sau în teatrul absurdului, totul pus în evidenţă, cu originalitate, de prozodie: ideea „curge” de pe un vers pe altul, fraza se încheie cu punct după care nu urmează majuscula, rarele poeme cu rimă au – de fapt – o rimă interioară: Am călătorit mult, şi pe bănci, şi pe scări,/ pe tampoanele trenurilor cu navetişti/  care cântau despre fetele mari/ cu ochi trişti. sunt frecat, omule, rufă/ stoarsă şi întinsă pe sârmă, cum e/ doar una până dă luna. nu vreau catifele,/ canapele, dintre cele pe care/ se tolănesc pisoii cu mustăţile grele. scaunele (…), („Pentruun loc în picioare”).În schimb, Balada vinului jonglează cu jocuri de cuvinte, cu aceeaşi alcătuire lirică originală: Am să vin, bătrâne, am să vin, ne-om abţigui/ câte puţin. ce ne desparte? zece gări şi-un/ tren, mereu multiplicat în alt/ refren. ne-apropie acelaşi gând hai-hui, tăcerile/ ce nu răspund oricui şi la răscruce/ un pahar de vin. am să vin, bătrâne,/ am să vin. („Balada vinului”).

Ne aflăm în faţa unei confesiuni grave, care evită tragedia, într-un discurs al disperării însă plin de sarcasme şi îndrăzneli, ne aflăm deci în plină apocalipsă sau într-un simulacru al ei, şi toate lucrurile se amestecă, nu se moare dar nici nu se trăieşte. Este o criză de timp, poate suntem pe ultima sa bucată şi ne aşteaptă – neantul?

Deşi d. Virgil Dumitrescu are, în acest volum, puţine poeme despre iubire, o apropiere de Petrarca tot putem întrezări: marele poet italian a început să-şi scrie nemuritoarele terţine când enigmatica „donna angelicata” nu i-a mai răspuns la plecăciunile cuviincioase şi fierbinţi. Poetul îndrăgostit şi genial ignora faptul că Laura era măritată şi când află, închină „Canţonierul” său iubirii. D.Virgil Dumitrescu este îndrăgostit, dar chiar de poezie!

De obicei, primul text al unui volum de versuri ascunde sau comunică o concepţie poetică. În creaţia postmodernă aceste modele s-au rarefiat sau au dispărut. Din fericire, d.Virgil Dumitrescu reia bunul obicei şi pune în capul cărţii o artă poetică elaborată, deloc explicită, dar cu toate datele unei mărturisiri creative: Turist al propriului meu ţinut de aer,/ de pământ,/ de apă, şi de foc atunci când m-aprind.// aproape de vulturi, abia îmi ţin respiraţia.// întinderi străbătând, calc/ şi pe oasele mele bătrâne. spre mine/ navighez de când mă cunosc.// respiră adânc – mă consultă trimisul/ plenipotenţiar al celui de sus; plantează un pom -/ dă cu cip-cirip pasărea paradisului; // nu-ţi înghiţi argila – strigă de pe brâul/ fântânii cel ce sapă în mine;// mai pune un ciot pe jăratic – / mă sfătuieşte, glosând, cel părăsit/ de iubire. (”Cutreierându-mă”).

O introspecţie în profunzimile unei conştiinţe complexe şi eflorescente învăluie, sub o cupolă de metafore, o parabolă a destinului convulsionat. Chiar şi poemul titular, „Fluturele Nabokov”, deşi afirmă un discurs explicit, rămâne un text enigmatic care poate fi, în acelaşi timp, o învăţătură sau o fabulă morală: Ori de câte ori stau de vorbă cu lumea înconjurătoare/ şi cu mine, în regim autoreferenţial,/ ca un făcut, un fluture vine şi se aşază/ pe umărul meu, băiatul de opt ani care mergea/ să-şi viziteze tatăl aflat în detenţie/ îi ducea întotdeauna un fluture./ în libertate, oricine, oricui, îi poate dărui/ un fluture./ primul care vibrează e aerul casei,/ un tremolo abia perceptibil/ pentru o ureche sensibilă./ apoi, inima pulsează la cota unei emoţii/ la care nu oricine se înalţă şi vine/ la rând muzica sferelor.

Universul poetic al autorului ne arată că lumea şi-a ieşit din ţâţâni, s-a dereglat şi ordinea cosmică s-a sfărâmat. Autorul nu percepe o lume dramatică, ci un sentiment al haosului care biciuieşte realitatea fragilă a vieţii. Nu suntem în plină tragedie, din moment ce nu mai funcţionează comandamentele morale. Suntem la gradul zero al umanităţii, când s-a instalat entropia care e un sfârşit continuu. Ca atare, într-o asemenea poezie a disoluţiei umane şi a destructurării cosmice nu se mai poate vorbi de vechile teme şi dominante: credinţa, iubirea, fericirea… care există, dar altfel.

Sub presiunea unui sfârşit apropiat totul se dereglează, dar continuă să funcţioneze, pentru că, de fapt, sfârşitul nu vine. Iată cum sună unul dintre puţinele poeme de dragoste: Dacă aş fi ştiut ce şi câtă chimie va fi între noi/ m-aş fi străduit să dau cu fizica/ de pământ. da capo, de pământ se ocupa o altă cadristă în lacuri de unghii/ şi vulcani în erupţie./ noi ne-am descoperit fizic, necălcând/ pe urmele ei care se luau/ pe tălpi şi pe tocuri, iar chimia am extras-o/ la timp din eprubetele incasabile./ ne-am disciplinat moleculele şi atomii/ cum la circ panterele şi leii/ până să muşte adânc din răbdarea/ de fier a dresorului. („Dacă aş fi ştiut ce şi câtă chimie”). Asistăm deci, în mod discret, la tonalitatea erotică a vechiului cavalerism în care desuetele ritualuri au devenit o forţă eruptivă comparabilă cu forţa leilor şi panterelor care vor să muşte din răbdarea de fier a dresorului.

Tulburătoare este seninătatea cu care fiinţa îndrăgostită învăluie şi disimulează permanentul presentiment al morţii, anunţat de o stare entropică. Moartea nu poate fi decât „o mare trecere” spre întâlnirea cu strămoşii şi reîntregirea în veşnicie a neamurilor, ca în vechea tradiţie strămoşească.

În ceea ce priveşte straniul titlu, autorul – în corespondenţa noastră electronică – mi-a făcut următoarea mărturisire: „Acesta este volumul. De unde titlul? Am găsit undeva că lui Vladimir Nabokov literatura şi fluturii i-au fost cele mai plăcute pasiuni. Copil fiind, tatălui său, aflat în detenţie, îi ducea de fiecare dată un fluture.” O asemenea informaţie şi mărturii despre un astfel de autor se găsesc foarte rar şi în plus, poetul pune totul într-o metaforă enigmatică devenită titlul unei cărţi cu mesaj personalizat.

După exerciţii poetice de profunzime, d.Virgil Dumitrescu a ajuns la împlinirile maturităţii, în care balanţa tendinţelor rămâne în echilibru: pe de o parte, tentaţia inovaţiei şi apelul la modernitate, pe de alta, dominanta tradiţiei care structurează o viziune poetică inconfundabilă într-un echilibru armonios al personalităţii. Prin complexitatea şi individualitatea creaţiei sale, poetul rămâne o voce originală, sincronică cu problematica epocii contemporane. În esenţă, aş zice, d. Virgil Dumitrescu performează o poezie vizionară a umanităţii post-apocaliptice!

Facebook Comments