Orizonturi canadiene

0

Publicaţia „Observatorul”, care apare la Toronto în coordonarea lui Dumitru Puiu Popescu, a direcţionat şi către noi eseul „Statornicia satului românesc” de Alexandru Nemoianu, istoric, din Michigan, SUA. Autorul (72 de ani), emigrat politic în 1982, este fratele cel mai mic al lui Virgil (Petre) Nemoianu, renumit eseist şi filozof al culturii, de asemenea stabilit în SUA. Prin astfel de contribuţii, nu puţine, se petrece sub ochii noştri inversarea celei de-a 5-a porunci din decalogul lăsat/lansat viitorimii de Ion Raţiu: „Susţine instituţiile româneşti din diaspora oricât de modeste şi imperfecte ar fi”. Fraza redevine: „Susţine din diaspora elementul românesc la el acasă, oricât de modest şi imperfect ar fi”. Tot mai mulţi istorici, sociologi şi analişti ai perioadei postdecembriste trag un semnal de alarmă în direcţia golirii demografice, fenomen de care nici satul românesc nu e străin. Acolo, în rădăcina ADN-ului nostru, resetarea destinului nu ar mai însemna nimic. La marginea satelor înfiinţăm terenuri de joacă, exact când natalitatea e în suferinţă, inaugurăm bazine de înot pentru bătrânii anchilozaţi, iar în inima satelor fără internet distribuim tablete destinate învăţământului online. În unele aşezări rurale au reînviat strigoii, în mai toate aceste comunităţi risipite lucrarea pământului este abandonată în calea „culesului” de euro cu orice preţ. „În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie”, observa, cu duritate, preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, dr. Călin Georgescu. Or, poate adăuga oricine, un sat de-al nostru, lipsit de suflet, încetează de a fi etern. Satul românesc, spune istoricul nostru din Michigan, Alexandru Nemoianu, a fost sub permanent atac – economic, social, cultural. În „globalism” (care caută să înlocuiască persoana cu individul), satul românesc se află sub un dublu atac, din afară şi din interior. „Din afară sunt presiunile financiare, taxarea excesivă, «modele» culturale degradante. Din interior, are loc presiunea mişelească a unor «cozi de topor», indivizi care sunt gata să neguţătorească fiinţa satului”. În ciuda tuturor acestor vitregii şi a altora, „comunitatea sătească rămâne un model pentru viitor”. Cu mărturisirea că în acest eseu la eseu grila originalului nu a fost parcursă în integralitate (n-avea cum), punctăm cu paragraful ultim, sub semnul lui „urma alege”: „Vremea satului nu apune, ea răsare într-o nouă lumină. Mersul istoriei se schimbă. În ciuda triumfalismului lozincar, «globalismul» se dovedeşte falimentar moral. Satele româneşti vor ieşi biruitoare şi vor fi în fiinţă atunci când Cel care stă deasupra vieţii şi morţii va hotărî să venture ca pleava stăpânirea vremelnică şi din nou dovedind că «apa trece, pietrele rămân»”.

Facebook Comments