Arhiepiscopul Râmnicului a aşezat piatra de temelie pentru zidirea noii biserici de la Mănăstirea ”Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”

0

Nu putea fi o bucurie mai mare pentru cei doi orbi decât aceea ca atunci când au primit darul vederii să privească chipul lui Dumnezeu”, a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, duminică, 26 iulie, la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic  Pantelimon din municipiul Drăgăşani, unde a aşezat piatra de temelie şi a sfinţit locul pentru zidirea noii biserici.

În cuvântul de învăţătură împărtăşit celor care au participat la Sfânta Liturghie, Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie a arătat că „din freamătul mulţimii care Îi urma Mântuitorului Hristos răzbate strigătul celor doi orbi „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” Strigătul acesta era nu doar o cerere personală, ci şi mărturisirea dumnezeirii Sale, aceştia numindu-L „Fiule al lui David”. Domnul nostru Iisus Hristos arată în continuare importanţa credinţei în primirea vindecării, întrebându-i pe cei doi orbi: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (Matei IX, 28), dar şi faptul că trebuie să fie statornică şi să se adeverească prin fapte. Pentru Sfântul Apostol Pavel, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei XI, 1).

Pe deplin încredinţaţi erau şi cei doi orbi de puterea dumnezeiască a Mântuitorului pe Care ei, deşi nu aveau darul vederii fizice, L-au cunoscut prin puterea credinţei şi, de aceea, au răspuns: „Da, Doamne!”, iar Iisus a zis către ei: „După credinţa voastră, fie vouă. Şi în clipa aceea s-au deschis ochii lor” (Matei IX, 29-30). Minunat lucru a fost ca atunci când vălul orbirii a căzut de pe ochii lor să poată vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu este întotdeauna o revelaţie săvârşită prin voinţa lui Dumnezeu Care Se descoperă pe Sine din iubire, din milostivire, celor curaţi la inimă. Orbirea nu-i împiedicase pe aceşti oameni să-şi curăţească sufletele. Această stare de curăţie le-a dat puterea de a crede că Omul al Cărui glas îl auzeau este Doctorul trupurilor şi al sufletelor, dar şi de a-L mărturisi „drept Fiul lui David”. Puterea credinţei lor devine măsură a propriei vindecări căci s-au făcut întru totul sănătoşi. Bucuria a fost atât de mare, încât, uitând de porunca Domnului Iisus Hristos de a nu povesti despre această minune, Îl mărturisesc pe Mântuitorul celor care erau lipsiţi de lumina credinţei şi acoperiţi de vălul legii, celor care erau ţinuţi în bezna orbirii sufleteşti, după cum va arăta şi Sfântul Apostol Pavel: „Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (II Corinteni III, 15-16).

Au adus la Mântuitorul apoi un om mut care era demonizat. Se descoperă aici întâi dragostea celor care mijlocesc pentru acest demonizat. El avea voinţa slăbită şi sufletul încătuşat  de diavol, încât nu mai nădăjduia în ajutorul lui Dumnezeu şi, fiind mut, nici nu cere Mântuitorului tămăduirea rănilor sale sufleteşti şi trupeşti. Pentru credinţa şi dragostea celor care mijlociseră vindecarea  omului mut stăpânit de diavol, Domnul nostru Iisus Hristos alungă demonul, iar cel neputincios începe să vorbească şi să aducă slavă Celui de Care se lepădase mai înainte.

Vălul necunoaşterii s-a ridicat de pe inimile multora, încât au mărturisit că  „niciodată nu s-a arătat aşa în Israel”.

Învăţăm, aşadar, că mărturisirea credinţei izvorăşte din inima curată, despătimită. Credinţa nu poate avea doar un aspect exterior, ci este un act al iubirii faţă de Dumnezeu care devine o stare de permanentă mărturisire”, a subliniat Înaltpreasfinţia Sa.